„Copiii descoperă totul în nimic; oamenii nu găsesc nimic în toate.”
Giacomo Leopardi

Nimic nu este mai mulțumitor pentru un părinte împătimit de călătorii, decât momentul în care începe să călătorească împreună cu copilul său. Când reînvață să descopere lumea privită prin ochii fascinanți ai copilului; când își potelesc împreună setea de cunoaștere, de a descoperi noi orizonturi.

Una din cele mai importante moșteniri pe care mi-aș dori să o fi lăsat copiilor mei este spiritul de explorator, dorința de a cunoaștere și de a descoperi noi orizonturi. Cred cu tărie că, cu cât un copil intră mai de timpuriu în contact cu alte civilizații, tradiții, locuri, obiceiuri, cu atât îl ajută mai mult să devină un adult tolerant, curios și educat.

Primul zbor cu avionul

Deși nu era prima deplasare în străinătate pentru Antonia și Patricia, totuși a fost prima dată când zburau cu avionul, iar după cum era de anticipat, acest aspect reprezenta un obiectiv în sine pentru ele.

Recunosc că m-a amuzat nerăbdarea lor de a urca în avion, de a decola / ateriza și în esență de a călători cu avionul. Întrebări precum: De ce nu respectă ora de plecare…sunt neserioși? De ce nu se simte că zburam cu 900km/ora (în mașină simțeam mai bine viteza)? Dacă deschid fereastra o sa zburăm pe ea? Acum ne întoarce cu capul în jos? Dacă intram în nor o să ne plouă? … au persistat pe tot parcursul zborului😊 spre disperarea mea și amuzamentul pasagerilor de langă noi.

Paris

Odată ajunși în Franța, trecând peste șocul Antoniei în ceea ce privește multitudinea oamenilor de culoare și agitația din aeroport, precum și în ciuda ploii reci și a vântului puternic, am decis să vizităm mai întâi Parisul cu Turnul Eiffel (cunoscut de fetele din desenele animate Buburuza și Motanul Negru), apoi catedrala Notre-Dame, Luvrul, Basilica Sacre-Coeur…

Cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, am finalizat prima zi doar cu o vizită la Turnul Eiffel și mai multe vizite pe bulevardul Champs-Elysees, care începea să își pună hainele de sărbătoare în așteptarea Crăciunului, precum și o trecere în viteză la catedrala Notre-Dame, aflată încă în renovare.

Pe înserate, obosiți și înfrigurați am ajuns la Versailles, un oraș burghez, care pare că încă se bucură de importanța trecutului său grandios.

Palatul Versailles

Palatul Versailles, aflat pe lista Patrimoniului UNESCO de mai bine de 40 de ani, reprezintă unul dintre cele mai opulente palate din lume, indicând atât bogăția regalității franceze, cât și bun gust și plăcerea pentru frumos. Doar orb să fii, să rămâi imun la frumusețea acestui castel, cunoscut sub numele de Leagănul Libertății. Sala Oglinzilor, Grădinile Castelului precum și Camerele Regelui și cea a Reginei au reprezentat punctele de interes pentru fete (deși Patricia a rămas cu dezamăgirea de a nu fi văzut o ʺsală a încoronăriiʺ). 🙂

Cum istoria castelului, și mai exact faptul că acesta a servit drept ultimă locuință pentru regina Maria-Antoanenta care ulterior a fost decapitată, Patricia nu s-a putut abține să nu sesizeze asemănarea cu numele surorii sale, Antonia-Maria😊, de unde a pornit o întreagă discuție pro și contra privind decapitarea reginei. Dacă Patricia era pro pentru că ʺnu i-a păsat de săraciʺ, Antonia, care dezvoltase o afinitate datorată numelui, considera că ʺpedeapsa a fost cam prea dură, că i s-ar fi putut tăia un picior sau o mână, nu o componentă așa importantă precum capul… plus că ar fi trebuit să se discute cu ea mai întâiʺ.:))

De asemenea, am descoperit cu plăcere cum cele 2 fetițe neastâmpărate, care se plictisesc foarte repede, au fost absorbite de ceea ce vedeau în jur, transformându-se în niște mici japonezi mânați de dorința aprigă de a face cât mai multe poze. În final, vizita la Palat a fost un real succes întrucât au rămas fascinante de frumusețea lui.

După ce am plecat de la Palatul Versailles, am decis să facem un popas la cel mai neașteptat restaurant din apropiere, care era specializat în… bucătărie americană. Am fost de-a dreptul surprinsă știind diversitatea bucătăriei franceze, importanta strategică a palatului în istoria Franței și lipsa mea de cunoștințe privind bucătăria americană.:)

Saint Malo

Următorul obiectiv al mini-concediului nostru a fost orașul Saint Malo din Bretania, situat pe coasta franceză a Canalului Mânecii. Pe cât de puțin cunoscut la nivel turistic, pe atât de frumos. Personal, îl consider cel mai frumos oraș de provincie din Franța.

Intra Muras (orașul dintre ziduri cu restaurante și magazine cochete care erau în plin proces de decorare pentru a întâmpina Crăciunul ), străduțele pietruite ale orașului, plajele mari și lungi, renumite pentru nisipul lor fin și auriu, istoria orașului fortăreață care în trecut îi adăpostea pe pirații oficiali (numiți corsari), precum și reconstrucția lui minuțioasă (după ce în 1944 aliații l-au bombardat, distrugându-l aproape complet, pentru că a fost confundat cu o bază a dușmanilor), ne-a fascinat.

Mândria orașului rămâne Jacques Cartier care în secolul al XVI-lea pleacă din portul Saint Malo să descopere Lumea Nouă, ajungând în Canada în 1534, deschizând astfel calea francezilor către continentul Nord-american.

Totuși, pentru fete, cea mai importantă atracție turistică din Saint Malo rămâne Grand Acquarium du Saint-Malo, unde au experimentat o plimbare cu submarinul Nautibus și au descoperit flora și fauna abisală cu ajutorul unui simulator de coborâre numit Abyssal Descender.

În ceea ce mă privește, Bretania mi se pare un ținut de poveste, iar țărmurile parcă mă purtau spre o altă dimensiune, în care frumusețea spectaculoasă a valurilor mării era pe alocuri întrepătrunsă de razele înțepătoare ale farurilor, care indicau marinarilor pierduți în furtună drumul către casă.

Mont Saint-Michel

Cu mulți ani în urmă am descoperit o poză ce îmi părea ireală; o construcție în mijlocul mării, numită Mont-Saint-Michel și situată în Franța. În acel moment mi-am promis că voi vedea și eu această minunăție.

Mont-Saint-Michel este o stâncă de granit de 78m înălțime, pe care a fost ridicată o mănăstire fortăreață începând cu secolul al VIII-lea. La baza mănăstirii se găsește un sat cu 41 de locuitori.

Ceea ce este fascinant la această locație, este faptul că în timpul fluxului pare că este o insulă din Marea Mânecii, în timp ce în reflux, devine o peninsulă (o limbă de pământ iese de sub ape și leagă stânca de zona continentală).

Datorită acestui fapt, Mont Saint Michel a fost singurul teritoriu francez ce nu a fost cucerit de armatele engleze în timpul Războiului de 100 de ani.

Legenda Muntelui povestește că Sf Arhanghel Mihail a apărut în vis episcopului Aubert de Avaranches în anul 708, poruncindu-i să construiască un sanctuar pe vechiul munte Tombe, unde se afla o piatră destul de mare, despre care se credea că ar fi fost înfiptă de satan. Deși mulți au încercat să înlăture piatra pentru a începe construcția sanctuarului, doar un copilaș pe nume Ben a putut să o miște, căpătând o putere divină prin nevinovăția lui. Sf Mihail devine patronul mănăstirii, dar mai mult devine un strigăt de luptă a cavaleriei în luptele contra sarazinilor.

Rouen

Rouen a reprezentat ultimul punct de interes în itinerarul nostru, întrucât fetele și-au dorit să ajungă în piața Vieux-Marché din Rouen, unde a fost arsă pe rug Ioana d’Arc. Numită și Fecioara din Orleans, care în urma unor viziuni de la Dumnezeu, contribuie la eliberarea pământurilor Franței de dominația engleză, după Războiul de 100 de ani, Ioana d’Arc este considerată cea mai importantă figură din Evul Mediu francez.

Pentru că am ajuns pe înserate, iar a doua zi a plouat torențial și trebuia să ne întoarcem la Paris, nu am reușit să vizităm orașul, însă a rămas un punct de bifat pentru o vizită viitoare în Franța.

În facultate am citit o frază care m-a urmărit de-a lungul vieții: „Deține doar ceea ce poți purta mereu cu tine: limbi cunoscute, țări cunoscute, oameni cunoscuți. Lasă-ți memoria să îți fie geantă de călătorie” (Alexandr Solzhenitsyn)... pentru că, în final, oriunde am călători, dacă avem ochii și inima deschise, avem mereu ceva nou de învățat, iar cele mai dragi amintiri le purtăm cu noi tot restul vieții.

De asemenea, oricât de greu ar fi un concediu cu copiii (mai ales când sunt mici), bucuria de a împărți cu ei noi aventuri, culturi, gastronomie, locuri descoperite în călătorii, înmulțește, în fapt, satisfacția părintelui.