Romania

Mini-concediu de 1 Decembrie în Maramureș 

„Oamenii nu își mai dau seama de bucuria de a trăi, pentru că nici nu mai știu să privească minunile Naturii. Constantin Brâncuși 

Fascinația mea pentru Maramureș se pierde în negura timpului. Îmi amintesc cum, pe la 5-6 ani, urmăream cu interes transmisiunile televizate din Maramureș, din preajma sărbătorilor de Iarnă, întrucât ele evidențiau cel mai bine frumoasele tradiții românești de Crăciun: colindatul, tăiatul porcului, mersul cu sorcova, etc.    

Deși memoria umană este selectivă, totuși acele imagini mi-au rămas atât de pregnant stocate, încât și acum când mă gândesc la Maramureș, revăd imaginea oamenilor neaoși, veseli, roșii în obraji, îmbrăcați în port popular de sărbătoare, care pornesc la colindat printre troienele de zăpadă, pe ulițele satului maramureșean.

Așa se explică faptul că, încă de atunci, vrăjită de frumusețea tradițiilor autentice și a portului maramureșean colorat și vesel, mi-am propus ca, cel puțin o dată în viață, să petrec Crăciunul în Maramureș (gândindu-mă că doar aici îl voi simți în cel mai autentic mod).

Cu toate acestea, singura dată când am reușit să vizitez Maramureșul pe timp de iarnă a fost în urmă cu 2 ani, în plină criză pandemică, într-un mini-concediu de 1 Decembrie. Îmi amintesc cu plăcere cum, în drum spre Săpânța, după ce se înnoptase de-a binelea, pe șoseaua șerpuită a început ca din senin să fulguiască domol, cu fulgi fini și deși. Rar pe șosea apărea câte o mașină, iar coniferele semețe de la marginea șoselei erau învăluite încetișor într-o mantie albă ce sclipea sub lumina farurilor mașinii și a lunii.    

Obiective turistice în Maramureș

În primul rând, trebuie precizat faptul că Maramureșul (plaiurile maramureșene) reprezintă un obiectiv turistic în sine. Ori de cate ori am ajuns în Maramureș, am simțit efectiv că ajung „într-o altă lume”. Casele țărănești cu porți mari de lemn, sculptate cu atâta atenție și migală, frumoasele biserici din lemn care își înalță semeț vârful până la nori (parcă pentru a facilita urcușul creștinilor spre cer), oamenii îmbrăcați în straie de sărbătoare, autentici, veseli, primitori și călduroși, tradițiile păstrate cu atâta demnitate și mândrie, care se perpetuează de la o generație la alta… tot acest cadru reușește să te rupă de viața cotidiană și să te transpună într-un tărâm de poveste.    

Și nu doar turiștii sunt fermecați de frumusețea Maramureșului, ci și localnicii. Un exemplu în acest sens este vestitul Chef (bucătar) maramureșean, Nicolai Tand care caracteriza, cu mult talent literar, plaiurile sale natale astfel: „Maramureșul este sursa mea de energie. Când vin aici intru într-o altă lume, îmi aduc aminte de cât de puține ai nevoie să fii fericit, de cât de frumoasă e simplitatea și cât de minunată e bunătatea. Oamenii de aici mă încarcă sufletește! Seara stau la poartă cu bătrânii pentru că povești ca ale lor mai rar auzi, îmi vizitez vecinii, gătesc pe soba pe care o folosea și mama, în diminețile de vară mă bucur de mirosul de fân proaspăt cosit, iar seara stau pe prispă și mă uit la cerul cu cele mai multe stele. ” 

Cimitirul Vesel din Săpânța

A fost primul obiectiv pe care ne-am propus să-l vizităm în Săpânța și nici nu a fost greu să ajungem la el, având in vedere că era peste drum de pensiunea unde ne-am cazat.    

Inițiatorul cimitirului vesel din Săpânța a fost localnicul Stan Ioan Pătraș. Acesta s-ar fi inspirat din cultura dacilor și drept urmare a decis să prezinte moartea ca pe un eveniment vesel. Astfel, în 1935 apare primul epitaf vesel, viu colorat, construit de Stan Ioan Pătraș. Ideea cu totul inedită pare că a prins la localnici; prin urmare, din 1960 până în prezent, cimitirul s-a mai populat cu alte 800 de astfel de cruci.  

Adevărul este că cimitirul este mai degrabă inedit decât vesel. Citind viața și anumite trăsături specifice celui decedat, te încarci emoțional mai mult decât dacă ai vedea un simplu nume inscripționat pe o cruce.   

Un alt punct de atracție în apropierea cimitirului vesel din Săpânța îl constituie Vâltorile de apă – o construcție făcută de localnici din bușteni pentru a capta apa râului și a produce un vârtej puternic, unde să se poată spăla în condiții optime țolurile.  

Mănăstirea Săpânța-Peri

Frumoasa mănăstire în stil maramureșean are o înălțime de 78 m și este cel de al 3-lea cel mai înalt locaș de cult din România (turla sa fiind vizibilă la o distanță de 5 km peste Tisa).  

Cum cu o noapte înainte începuse să ningă mărunt, imaginea matinală a mănăstirii Săpânța-Peri, încadrată în zăpadă, o făcea să pară cu adevărat spectaculoasă. Tabloul minunat amintea mai degrabă de o pictură veche, perfectă, făcută de cel mai iscusit pictor.   

Am ajuns la mănăstire când era încă slujbă. Am pătruns sfioși înăuntru, sesizând că eram singurele persoane din biserică care nu erau îmbrăcate în port popular de sărbătoare, ceea ce ne-a făcut să ne simțim ușor stingheri. Apoi, în biserică obiceiurile erau respectate cu strictețe, femeile și bărbații împărțiți pe două coloane, stăteau nemișcați ca niște statui frumoase și pioase, doar mirosul puternic de tămâie și sunetul strident al cădelniței mă dezmetici din starea de transă în intrasem.  

Mănăstirea Bârsana

Mănăstirea Bârsana, un colț de rai maramureșean, se găsește la 22 km sud-est de municipiul Sighetul Marmației și este un locaș de cult ce a fost inclus în lista Patrimoniului UNESCO din România, având o vechime de patru veacuri.  

Nu voi uita niciodată prima vizită la Bârsana, într-o excursie făcută în timpul facultății, în ziua de Sf. Ilie. Mi s-a părut un tărâm de o frumusețe dumnezeiască – bisericuțele îmbrăcate în flori de diverse culori, arhitectura locului, totul părea să fie perfect organizat.    

În decembrie, mănăstirea Bârsana mi s-a părut la fel de frumoasă și cred că în orice anotimp acest loc devine unul de poveste.

Personal, consider că mănăstirea Bârsana nu este doar bijuteria cea mai de preț a Maramureșului (și poate cea mai reprezentativă), dar este și unul dintre cele mai frumoase lăcașuri de cult din România.

Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței (Memorialul Sighet)

Memorialul Sighet (cunoscut sub numele de Memorialul Durerii) este Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, format din muzeul situat în fosta închisoare politică din Sighetu Marmației și Centrul internațional de studii asupra comunismului cu sediul în București.   

„În perioada 1948-1950 au fost închiși în închisoarea din Sighet elevi, studenți și țărani din rezistența maramureșeană, apoi, între mai 1950 și iulie 1955 penitenciarul a devenit unul de maximă securitate.   

În zilele de 5-6 mai 1950 au fost aduși la penitenciarul Sighet peste o sută de demnitari din întreaga țară (foști miniștri, academicieni, economiști, militari, istorici, ziariști, politicieni), unii dintre ei condamnați la pedepse grele, alții nici măcar judecați, câțiva nu trecuseră nici măcar prin anchete. Majoritatea aveau peste 60 de ani, unul împlinise 93 de ani. (Sursa: Scurt istoric al închisorii din Sighet – Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei

Fără a aduce acestui articol turistic vreo tentă politică, mărturisesc că vizitând Memorialul de la Sighet m-am încărcat cu o emoție atât de apăsătoare, de dureroasă …greu de descris în cuvinte. Văzând celulele și condițiile de trai la care erau supuși cei care au îndrăznit să spere, să aibă alte idealuri pentru viitorul poporului român decât cele impuse politic, am simțit cum mi se pune un nod în gât și mă năpădesc lacrimile. Doar cine a vizitat acest Memorial poate înțelege amplitudinea impactului pe care locul în are asupra vizitatorului român.  

Având crezul că: „Atunci când justiția nu reușește să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justiție”, Ana Blandiana a prezentat în 1993 Consiliului Europei (CE) un proiect prin care se solicita ca pe locul cumplitei închisori să fie creat Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, ceea ce s-a întâmplat în 1994, când CE l-a luat sub egida sa.  […]   

În octombrie 1998, Memorialul de la Sighet a fost nominalizat de CE printre primele trei locuri de cultivare a memoriei europene, alături de Memorialul de la Auschwitz şi Memorialul Păcii din Normandia. (Sursa: Memorialul de la Sighet | Epoch Times România (epochtimes-romania.com))  

Centru Internațional de Studii asupra comunismului a realizat peste șase mii de ore de înregistrări, 43000 de pagini de carte și a tezaurizat zeci de mii de documente (file, fotografii, casete audio și video)  

Mănăstirea Rohia

Mănăstirea Rohia a fost prima mănăstire ortodoxă din Transilvania construită după Unirea din 1918, iar astăzi este una dintre cele mai dezvoltate din țară.  

După ce am parcurs bogata pădure de fag și stejar aflată pe domeniul mănăstirii, am ajuns pe înserate, într-o liniște absolută, la frumoasa mănăstire cocoțată în vârf de deal.   

Locul are o magie aparte și creează o stare de liniște și meditație. Aș spune că nu este deloc întâmplător faptul că aici Nicolae Steinhardt a scris „Jurnalul Fericirii”.  

Frumusețea plaiurilor maramureșene, iarna, constituie în mod cert o sursă veritabilă de inspirație pentru turiștii care caută să se bucure de frumusețea fără de cusur a naturii.

O vorbă înțeleaptă spune: „În natură nu vei găsi wifidar sigur vei găsi o conexiune mult mai bună”…asta am simțit și eu ori de câte ori am hoinărit pe plaiurile maramureșene. Până la o nouă călătorie în acest tărâm de basm, rămâne promisiunea de a-mi petrece un Crăciun aici.    

Categorii: Romania | Etichete: , , , , , , | Lasă un comentariu

Hoinărind prin Transilvania

Unele cărări nu pot fi găsite fără să te rătăcești…

De multe ori, în calitate de turist îmi fac „mea culpa” pentru că am tendința să caut frumusețea și ineditul în alte țări, România părându-mi mai degrabă o variantă de back-up. Total greșit, pentru că România are o frumusețe turistică de netăgăduit.

Este uimitor cum vesticii sunt atât de fascinaţi de ţara noastră, în special de zona rurală (îmi vin în minte zeci de mărturii în acest sens), iar noi, românii, parcă devenim imuni la ea şi nu mai ştim să o preţuim sau să o valorificăm. În mod cert, pierderea este a noastră…

Pornind de la aceste considerente, unul dintre punctele trecute în „my bucket list”(lista mea de dorinţe) este să descopăr România autentică, rurală, împreună cu familia.

Lista obiectivelor de vizitat este atât de lungă încât avem deja călătorii programate pentru mult timp de aici înainte, iar primul popas din această călătorie este în Transilvania.

Hoinărind prin Transilvania 

Pentru că sunt 50% ardeleancă (după tata) şi pentru că trăiesc în Transilvania, îmi este greu să mă raportez la ceea ce eu numesc „casă”,  prin ochii unui turist.

Mi se par firești priveliștile panoramice cu munții Făgăraș / Bucegi încărcați în cea mai mare parte a anului cu zăpadă, plaiurile precum: Peștera, Şirnea, Moieciu, Plaiul Foii.. care capătă straie noi cu fiecare schimbare a anotimpurilor, pădurile seculare, cetățile medievale (precum cetatea Râșnovului sau cetatea Rupea), bisericile evanghelice fortificate, satele săsești cu porți mari de lemn și casele viu colorate.

Cu toate acestea, pentru mine Transilvania are o însemnătate mai mare, ce face referire la oamenii harnici, deschişi, oneşti, punctuali, veseli şi primitori, la istoria ei zbuciumată, la multiculturalism, precum şi la tradiţiile păstrate de zeci de generaţii.

Așadar, în primul weekend de hoinărit prin Transilvania am ales să vizităm:

  1. Castelul Kálnoky
  2. Lacul de Smarald de la Racoş
  3. Satul Viscri
  4. Satul Biertan

 Castelul Kalnoky

Castelul Kalnoky este situat în comuna Micloşoara, la 40 de km de Braşov. Castelul a fost construit în anul 1648 de Kálnoky István III şi a servit drept conac de vânătoare.

După Revoluţie, contele Tibor Kálnoky, a 25-a generație din această familie, se stabileşte în România şi se ocupă de restaurarea castelului, astfel încât acesta se numără printre puţinele locuri din Transilvania administrate de aceeași familie care i-a dat şi numele, ceea ce înseamnă că reprezintă o poveste veche de patru secole, dar o poveste vie”. Lozinca familiei Kálnoky inscripţionată pe stâlpul de intrare în castel, tradusă în limba română este: „Nu moare cel ce speră”.

În prezent, castelul deserveşte şi ca local pentru organizarea unor eventimente private, iar pe pajiştea din faţa castelului este amenajată o scenă mică din lemn. Îmi imaginam cât de frumos ar suna un concert de muzică folk sau de rock gotic, sub clar de lună, pe pajiştea întinsă din faţa castelului. Din păcate, aflu de la ghidul castelului că deşi sunt deschişi să găzduiască evenimente publice, singurul concert organizat până acum a fost unul local.

Castelul poate fi vizitat doar în lunile de vară, iar în sâmbăta în care noi am ajuns, interiorul castelului putea fi vizitat doar începând cu ora 12.00 AM.

Lacul de Smarald de la Racoş

După vizitarea castelului Kalonky, pe un drum denivelat şi deloc circulat, ce şerpuia prin pădurea deasă, unde nu mai aveam nici semnal la telefon, am ajuns într-un final la Racoş, pentru a vizita Lacul de Smarald.

Nu era prima dată când vizitam această locaţie, însă cum în trecut am ajuns într-o zi mohorâtă de primăvară şi nu am putut admira strălucirea de smarald a lacului, am sperat că, de data asta, să avem mai mult noroc.

Spre surprinderea noastră, pentru a vizita Lacul de Smarald, Coloanele de Bazalt  (Cariera MTTC) şi ruinele Castelului Sukosd-Bethlen trebuie plătit un bilet de intrate (20 RON/ adult, 15 RON / copil). Personal, mi se pare ciudat să existe o taxă pentru a te bucura de o frumuseţe a naturii, unde omul nu a intervenit şi care nu necesită vreo întreţinere specială. Cu toate acestea, lacul era înconjurat de turişti.

Deși nici de această dată nu am zărit verdele de smarald (așa cum îl văzusem în pozele Photoshop-ate găsite pe Internet), lacul format din precipitații, topirea zăpezilor și din izvoarele de adâncime identificate în timpul exploatării bazaltului, are totuși o personalitate aparte. În prezent, adâncimea maximă a lacului este de cca 18m și creste anual cu aproximativ 0.5m – 1m.

Coloanele de bazalt de la Racoş reprezintă un monument al naturii (au fost declarate arie protejată în anul 2000), se întind pe o suprafață de 1,10 hectare şi au o vechime de circa 1.3 – 1.4 milioane de ani. Există credinţe populare locale care susţin că această locaţe este încărcată cu energie pozitivă, coloanele fiind benefice pentru sănatatea călătorilor.

Castelul Sukosd-Bethlen, construit în perioada 1594 – 1603, a fost o dezamăgire pentru mine. Istoria sa este una tristă și face referire mai degrabă la o serie de evenimente care au condus la dărâmarea lui. Astfel, după ce castelul a servit timp de 200 de ani drept locuință temporară, din 1903 trece în proprietatea comunității locale și intră în proces de degradare. În anul 1945, zidul dintre strada principală este spart pentru a permite accesul mașinilor de tonaj mare, iar în anul 1962 intră în întreținerea C.A.P. și este folosit drept grânar. Evenimentul major care a contribuit la distrugerea castelului a fost cutremurul din 1977, care a crăpat o mare parte din ziduri și a dus la dărâmarea turnului nord-estic. Ruinele păreau că au fost prea puțin conservate (motiv pentru care vizita castelului a durat cel mult 10 minute) deși, conform broșurii de prezentare, comunitatea locală a încercat în nenumărate rânduri să renoveze ansamblul.

Satul Viscri

Ori de câte ori auzeam / citeam vreo ştire despre prinţul Charles care se afla în vizită în satul Viscri, mă gândeam la faptul că, deşi este situat la 80 km de Braşov, eu nu am reuşit să îl vizitez.

Satul Viscri face parte din Patrimoniul Mondial UNESCO şi este locul în care prinţul moştenitor al Marii Britanii, prinţul Charles de Wales a ales să cumpere o casă, devenind cel mai important ambasador al satului transilvănean. De ce a ales fix acest sat când putea să aleagă orice altă destinaţie din această lume minunată, numai el ştie…:)

Recunosc ca am avut emoţii în drum spre Viscri. Dacă eu eram foarte entuziasmată (gândindu-mă că trebuie să fie un sat cu adevărat special din moment ce a devenit una dintre locaţiile preferate de turiştii străini în România şi este inclus în ghiduri turistice internaţionale), soţul meu era mai degrabă sceptic, spunând-mi că s-ar putea să am aşteptări prea mari, argumentând că: „La pomul lăudat să nu te duci cu sacul”. Adevărul a fost undeva la mijloc, pentru că satul nu este spectaculos, însă are ceva ce te atrage.

Cum am ajuns pe uliţa principală, am văzut un puhoi de maşini şi oameni mişunând în toate direcţiile precum nişte furnicuţe curioase. Am identificat cele 2 obiective principale ale satului (exceptând casa prinţului Charles) şi anume: Biserica Evanghelică fortificată – principalul punct de atracţie al satului şi frumoasa Biserică Ortodoxă Sf. Efrem cel Nou.

Satul pare atemporal, cu oameni liniştiţi şi primitori, şi case viu colorate. Pe uliţele satului, o bună parte dintre localnici au scos la vânzare produse alimentare: dulceţuri, pâine, siropuri, brânză, feţe de masă şi ii confecţionate artizanal. Ei au înţeles că cea mai mare valoare a satului constă în autenticitatea lui şi păstrându-l intact, vor avea de câştigat. În acest sens, îmi amintesc o ştire veche din anul 2012 care spunea că: Dulceaţa şi mierea produse în satul Viscri au fost lansate, la Paris, în cadrul unui festival gastronomic. Dulceaţa produsă la Viscri este considerată cea mai scumpă din România, un borcan costând nu mai puţin de 250 de euro, şi este realizată din fructe de pădure, prezentată în ambalaje premium, fiind învelite cu ţesătură de argint.

Cum trecuse demult ora prânzului și pentru că nu aveam multe opțiuni pentru luat masa, am mers la singurul restaurant deschis, care promova gastronomia locală. Deși oferta era limitată, am avut surpriza să savurăm o mâncare deosebit de gustoasă, servită impecabil și la un preț mai mult decât accesibil.

Satul Biertan

Ultimul obiectiv turistic al zilei a fost satul Biertan (din jud. Sibiu), considerat unul dintre cele mai frumoase sate transilvănene, inclus în Patrimoniul Naţional UNESCO. Aici urma să vizităm Biserica fortificată, construită în perioada 1493-1522 în stil gotic cu influenţe baroce şi renascentiste, inclusă la rându-i în Patrimoniul Naţional UNESCO. Din păcate, noi am ajuns când deja se terminase programul de vizitare.

Tot în satul Biertan se află și „închisoarea îndrăgostiților”, construită într-unul din turnurile fortăreței. O carceră în care timp de 300 de ani soții care nu se mai înțelegeau erau închiși timp de şase săptămâni de către preotul satului în speranța că se vor reconcilia. Şi deși poate părea un coșmar, documentele arată că această formă de consiliere, „închisoarea maritală”, era mai degrabă eficientă.

Un alt obiectiv de interes în frumosul sat transilvănean este Donariul de la Biertan, un obiect sacru creștin datând din epoca constantiniană (din secolul al IV-lea), ce a fost descoperit în 1775  de către un locuitor sas la rădăcina unui stejar secular doborât de furtună în pădurea Chinedru, la circa 5 km lângă Biertan.

Sursa: https://www.news.ro/cultura-media/bbc-sătul-biertan-închisoarea-medievala-dîn-România-pentru-probleme-în-casătorie-în-300-de-ani-a-existat-un-sîngur-divort-1922402412002017071417082487

În drumul de întoarcere spre casă, am ales o variantă alternativă drumului principal, care ne-a purtat prin păduri bătrâne și dese, apoi prin sate transilvănene la fel de frumoase dar mai puțin cunoscute ca cele menționate mai sus.

Şi cum o zi atât de frumoasă trebuia să aibă un final apoteotic, în Făgăraș am văzut cel mai frumos curcubeu de până acum – un „simbol al legământului dintre Cer și Pământ, arborat periodic de Dumnezeu spre aducere-aminte” (Mihai Cucereavii).

Descoperă cele mai de preț comori turistice ale Transilvaniei!

Articole similare:

Categorii: Romania | Etichete: , , , , , | 4 comentarii

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.