Arhive pe autori: Loredana Patrutiu Baltes

Concediu cu copiii în Valencia și Barcelona

Fericirea este atunci când există armonie între ceea ce gândeşti, ceea ce spui şi ceea ce faci.

(Dennis Waitley)

Reţeta unor momente de neuitat, care să vină la pachet cu o energie debordantă, cu multă bucurie şi liniște interioară, este o călătorie cu familia într-un loc nou. Cu atât mai mult, când concediul cu copiii vizează Valencia și / sau Barcelona, succesul este garantat, deoarece ambele locații dispun de o listă lungă și bogată de obiective tematice dedicate celor mici.

Civilizație

Am pășit prima dată în Spania (zona continentală) în urmă cu mai mulți ani, nerăbdătoare să descopăr minunata operă a lui Gaudi și mult-lăudata Barcelona. Mai jos, puteți găsi :

  1. O listă a obiectivelor turistice din Barcelona: https://calatorieinjurullumii.blog/2016/03/25/obiective-turistice-in-barcelona/;
  2. O listă a operelor lui Antonio Gaudi din Barcelona: https://calatorieinjurullumii.blog/2016/03/16/barcelona-locul-in-care-pietrele-prind-suflet-si-creeaza-magie/

Atunci, ca și acum, am pornit cu niște preconcepții greșite, care mi-au fost demontate la fața locului, astfel:

  1. Mă așteptam să găsesc o temperatură constantă plăcută (fără oscilații prea mari între dimineață, prânz și noapte) și de regulă, să fie mai cald comparativ cu România. Din păcate, atât în primul concediu cât și de această dată, vremea ne-a jucat feste, am prins cam jumătate din concediu zile ploioase, iar vremea a fost mai rece decât în Romania. Mai mult, dacă cu o săptămână înainte de a pleca în concediu, vremea se anunța foarte frumoasă, în ultimele zile s-a schimbat simțitor. Recomandarea mea ar fi de a nu vizita Barcelona primăvara, în lunile Martie, Aprilie sau început de Mai din cauza impredictibilității meteo. ☹
  1. Din facultate, mi-am format o părere cum că spaniolii sunt foarte prietenoși, veseli și petrecăreți (pornind de la un grup de studenți Erasmus din Spania pe care i-am cunoscut în Franța și pe care îi aveam drept etalon). Ajunsă în Spania, am descoperit că spaniolii sunt mai degrabă calmi, apatici, neutri… doar la party-uri suferă transformări senzaționale, uneori provocate de Sangria. 😊
  2. Bucătăria spaniolă bazată pe mâncarea mediteraneană este foarte sănătoasă; (conform datelor publicate de OMS în 2018, speranța de viață în Spania era 83, conferind Spaniei rangul 3 în lume, iar până în 2040, Spania ar urma să aibă cea mai mare speranţă de viaţă din lume, de aproape 86 de ani datorită dietei mediteraneene.) La fața locului, după ce am încercat în mai multe zile tapas, maioneză cu creveți, pâine cu niște roșii și mult ulei de măsline, după ce am văzut restaurante care ofereau doar sandvișuri cu jambon (evident expus la loc de cinste în restaurant), mini-pizza sau hotdog… mă întreb care este totuși secretul?! Pe de altă parte, recunosc cu mâna pe inimă că nimic nu se compară cu o Paella cu fructe de mare făcută în Spania.

       

Monasterio de Piedra

Pentru că am sosit în Spania la aeroportul din Zaragoza și cum orașul nu este foarte ofertant din punct de vedere turistic, am pornit spre Valencia cu oprire la Monasterio de Piedra. Mănăstire, hotel, dar și un parc deosebit de frumos, întreg complexul a fost declarat monument național în Spania și a devenit unul dintre cele mai vizitate obiective din Aragon. Mânăstirea a fost construită în anul 1194 de Alfonso II of Aragon în canionul râului Piedra, într-o regiune muntoasă și secetoasă. Parcul însă este punctul central de atracție și are un farmec aparte; o oază de verdeață înconjurată de ape, într-un ținut pietros și sterp…iar traseele poartă călătorul spre o pădure magică, printre grădini suspendate, grote și cascade.

Obiective turistice în Valencia pentru copii

Valencia este un oraș spectaculos pentru cei mici datorită Orașului Artelor și Științelor (Ciutat de les Arts i les Ciències), emblema orașului, un ansamblu de construcții futuriste, deosebit de interesante, care a devenit una dintre cele 12 comori ale Spaniei.

Orașul Artelor și Științelor adăpostește mai multe puncte de divertisment precum : L’Hemisfèric, L’Oceanogràfic, Museu de les Ciències Príncipe Felipe, Palau de les Arts Reina Sofía …, încât copiii se pot distra aici zile întregi, pierzând noțiunea timpului. Noi am petrecut o zi în doar două dintre ele:

  1. L’Oceanogràfic – cel mai mare oceanariu din Europa ce se întinde pe o suprafață de 110 000 m² și are o capacitate de 42,000,000 litri, constituind casa a 45,000 de animale din 500 de specii diferite. Cel mai interesant aici a fost spectacolul cu delfini, organizat de 4 ori pe zi, de fiecare dată cu tribunele pline. Înainte de show, am aflat o mulțime de lucruri interesante despre delfini precum faptul că ei nu dorm, cu adevarat, niciodată pentru ca emisferele lor cerebrale se odihnesc pe rând, permițându-le să fie activi non-stop și să iasă la suprafața apei pentru a respira, pentru că au plămâni nu branhii și au nevoie de aer să supraviețuiască, motiv pentru care la 6 minute ies la suprafață.
  2. L’Hemisfèric – ce adăpostește Cinema, Planetarium (un spațiu dedicat cunoașterii astronomiei) și Laserum (show de lumini de laser). Construcția are forma unui ochi gigant construit pe o suprafață de 13 000 m² și este denumit „ochiul cunoașterii”.

Port Saplaya cu frumoasa Playa de la Malvarrosa (ce părea pustie din cauza condițiilor meteo) și Little Venice, o zonă cu case intens și divers colorate, separate de o limbă de apă, care amintește de Veneția, motiv pentru care zona a fost denumita Mica Veneția.

Jardines del Turia –  un parc public ce separă în două orașul, și care se întinde pe 9 kilometri, fiind unul dintre cele mai mari parcuri publice din Spania.

Din păcate, Parcul Guliver (inspirat din cartea lui Jonathan Swift, ”Călătoriile lui Guliver” și format din figura gigantică a personajului, lung de 70 m) era în reamenajare.

Parcul Sama

Parcul Sama – în drum spre Barcelona, ne-am oprit într-un loc feeric, unde culorile naturii, a vechiului conac boieresc, aleile ce șerpuiau într-un decor de poveste cu lac prejmuit de copaci și peșteri, păunii lăsați în libertate care păreau stăpâni peste domeniu, precum și câmpul cu lavandă … au creionat un tablou perfect pentru relaxare. De asemenea, fetele s-au bucurat să hrănească animalele cu boabe de porumb, să mângâie căprioare și să „dialogheze” cu un papagal Hyacinth Ara (cel mai mare papagal din lume). Parcul Sama a constituit casa de vacanță a Marchizului de Marianao, a fost construit în anul 1881 și este listat in Gradinile Istorice ale Europei.

Obiective turistice în Barcelona pentru copii

Barcelona reprezintă o destinație excelentă pentru un concediu cu copiii. Înainte de a pleca în concediu, am listat toate obiectivele pe care mi-aș fi dorit să le vizităm cu fetele, însă am reușit să bifăm doar o parte dintre ele. O listă a obiectivelor turistice din Barcelona și din apropiere apreciate de fete este următoarea:

Muzeul de Ceară – Wax Museum  – a constituit locul de distracție maximă pentru ele. S-au bucurat să facă poze cu The Beatles, Harry Potter, Chewbacca, Albert Einstein, Billie Eilish, Taylor Swift și alții… Intrarea în Muzeu este spectaculoasă, un lift simulator te poartă deasupra orașului, permițându-ți să descoperi, virtual, de la înălțime, frumusețile metropolei.

Muzeul de Ciocolată – fetele de abia au așteptat să ajungă la acest muzeu. Cum sunt fane ale desenelor animate cu Strumfi, s-au amuzat teribil imaginându-și că l-ar manca pe Gargamel.:))

Magazinul de Magie – după ce Antonia a citit serile „Harry Potter” și „O vrăjitoare îngrozitoare„, când au auzit că există un „magazin de Magie” în Barcelona, nu puteau să îl rateze. După această vizită, Antonia poate rezolva tot cubul Rubik într-o secundă.:))

Catalunya en Miniatura – este un parc cu cele mai reprezentative obiective turistice din Catalonia, în miniatură (unele dintre ele precum: gări, aeroport, transportul cu cablu fiind interactive). Parcul tematic este cel mai mare din Europa și unul dintre cele mai mari din lume. Lângă expoziție, există un circuit de aventură pentru copii, pe grupe de vârstă, însă era închis în ziua respectivă.

Sagrada Familia, Parcul Guell, Casa Battlo, Casa Milla – operele unice ale lui Gaudi, fascinează în egală măsură copiii și adulții. Dacă au fost absolut fascinate de Sagrada Familia (în ciuda faptului că erau obosite după o zi de hoinărit prin Barcelona și foarte multe minute de mers pe jos), Parcul Guell nu li s-a părut spectaculos (desi este foarte colorat și pare construit din turtă dulce).

Mânăstirea Montserrat – aflată la 60 de kilometri nord-vest de Barcelona, pe muntele Montserrat, este considerată unul dintre cele mai importante repere ale creștinătății alături de: Ierusalim, Vatican, Santiago de Compostella, Muntele St Michel și altele. Mânăstirea atrage peste 2 milioane de vizitatori pe an și este renumită în întreaga lume pentru imaginea Fecioarei (Madona Neagră), o operă de o valoare incontestabilă. De asemenea, publicații ce aparțin lui Abadia de Montserrat se regăsesc încă la mănăstire, aceasta fiind una dintre cele mai vechi edituri din întreaga lume, cu prima lucrare publicată în anul 1499. Fetele s-au bucurat de peisajul spectaculos, deoarece am urcat cu telecabina până la Mănăstire, iar de acolo am luat funicularul Sant Joan până în vârful muntelui, de unde ne-am bucurat de o panoramă de o frumusețe inegalabilă, scăldată în razele soarelui apărut de abia în momentul în care am ajuns în vârful muntelui. 😊

Aquarium din Barcelona – adăpostește 11.000 de animale reprezentând 451 de specii și este cel mai mare și mai important Muzeu al Științei Marine din Mediterana. Fetele au fost fascinate de tunelul aflat la 80m sub apă, prin care înotau rechinii și alte specii de pești.

Gradina Zoologică – adăpostește mai mult de 7000 de animale din aproximativ 500 de specii. Am petrecut aproape o zi întreagă aici, ne-am relaxat, ne-am bucurat de soare, ne-am amuzat de gorile și de suricate, ne-am înspăimântat de crocodilii fioroși, și am admirat grațioasele pasări flamingo.

O amintire frumoasă din concediul în Barcelona este legata de ziua Sf. Gheorghe (Sant Jordi), patronal spiritual al Cataloniei, când străzile orașului au fost inundate de milioane de trandafiri (și nu exagerez). Legenda spune ca Sfântul Gheorghe a salvat o prințesă prin uciderea unui balaur, iar din sângele vărsat s-a născut un trandafir, simbol al iubirii adevărate și sincere. Astfel, trandafirul a devenit un simbolul  dragostei, iar ziua de 23 Aprilie o celebrare a iubirii și a culturii în Catalonia.

Pe lista noastră au mai fost: Muzeul de Știință CosmoCaixa, Fântâna Magică din Montjuïc, Muzeul ideilor și invențiilor, Parc del Laberint d’Horta. Din păcate nu au reușit sa le vizităm, însă rămân obiective de interes pentru un viitor concediu cu copiii în Barcelona.

 În concediile cu copiii, am sesizat că atunci când ajungem într-un loc interesant fetele parcă se transformă: nu mai resimt foame, oboseală, își înving anumite temeri și au o poftă nebună de a descoperi și experimenta lucruri noi.

Odată, o persoană în vârstă mi-a spus că atunci când vorbesc despre călătorii am sclipiri în ochi; încep să văd și eu aceeași pasiune în ochii copiilor mei. Mă bucură nespus să văd că își doresc să cunoască locuri/oameni/gastronomie/tradiții noi, pentru că, așa cum spunea Anatole France: „Uneori, o zi petrecută în alte locuri oferă mai mult de zece ani de viață acasă”. De asemena, împărtășesc întru totul convingerea lui John Steinbeck, care puncta faptul că: „Nu oamenii creează călătorii, călătoriile creează oameni”.

Categorii: concediu cu copiii, concediu impresii barcelona, concediu, vacanta, sejur barcelona, cultura si civilizatie barcelona, Fără categorie, Gradina Zoologica Barcelona, Aquarium Barcelona, Arena Taurilor din Barcelona, obiective turistice barcelona | Etichete: , , | 2 comentarii

Slănic Moldova, Salina Târgu Ocna, Vulcanii Noroioși – diamante românești

„Frumusețea naturii este egalată numai de frumusețea sufletului.”

 [Victor Hugo]

Deși sunt acel tip de turist care este pasionat de frumusețea arhitecturală a marilor orașe ale lumii sau ale unor monumente de importanță istorică națională sau mondială, cele mai intense trăiri mi-au fost generate de natură.

 Dincolo de frumusețea de neegalat a naturii, călătoriile în natură vin cu un dublu beneficiu: ne aduc un strop de liniște și un plus de sănătate. Așadar, într-un weekend însorit de februarie, am decis să ne luăm doza de liniște și sănătate vizitând: Slănic Moldova, Salina Târgu Ocna și Vulcanii Noroioși.

Slănic Moldova

Orașul Slănic-Moldova, situat la poalele Munților Nemira din județul Bacău, este cunoscut în special datorită izvoarelor minerale din zonă, a căror apă beneficiază de o compoziție chimică unică în țară și în Europa.

În anii 1877 au apărut primele instalații balneare în oraș, iar în anul 1924, după realizarea unor studii științifice, cercetătorii dr. G. Tudoran și dr. C. Băltăceanu remarcau că: „apele de la Slănic reprezintă o asociere fericită, pusă la îndemâna medicului pentru a trata mai toate bolile de stomac, intestine, ficat, boli de nutriție; este un capriciu al naturii; s-a spus ca la Slănic să fie izvoare pentru toate bolile aparatului digestiv, cum nu există în nici o stațiune din lume.” (Sursa Wikipedia)

Mărturisesc că am fost absolut uluită de lunga listă de afecțiuni tratabile cu ajutorul acestor ape ʺmagiceʺ.  De la tulburări digestive, boli hepato-biliare, boli metabolice sau boli ale rinichiului …  toate acestea își găsesc leacul în apele izvorâte în această regiune.

Lângă fiecare izvor există un panou care prezintă afecțiunile ce pot fi tratate. Nu este o acțiune de marketing așa cum am crede, vreun panou publicitar care să promoveze în mod seducător beneficiile tratamentului cu apa acestor izvoare, ci rezultatele unor cercetări clinice realizate zeci de ani.

Deși nu face subiectul unui blog turistic, nu pot găsi o explicație logică și pertinentă pentru lipsa de interes în promovarea turistică a acestei regiuni, nu doar deosebit de frumoasă și liniștită, ci și binecuvântată de Dumnezeu cu darul tămăduirii bolilor.

Hotelul „Coroana Moldovei”

Este pentru prima data când promovez pe acest blog un hotel și țin să precizez foarte clar că nu este un articol ʺreclamăʺ, ci că o fac în mod benevol și gratuit. Iar dacă am ajuns în acest punct, este pentru că acest hotel mi-a creat cea mai plăcută experiență turistică de până acum, din țară sau străinătate.

Decorul este cu totul special: mobilă din perioada Renașterii, fiecare centimetru pătrat a fost bine analizat și amenajat cu mult bun gust, și am simțit că s-a investit suflet și pasiune în decorarea sa.

Fetele s-au simțit ca într-un ʺpalatʺ. Au fost extraordinar de fericite când au aflat că hotelul pune la dispoziția oaspeților săi haine de epocă: de conte, prințese, regină, etc… pentru a păstra niște poze / amintiri unice.

De asemenea, mâncarea a fost foarte gustoasă. Un moment amuzant s-a petrecut când ospătarul mi-a adus, fără să fi comandat, un pahar cu tărie de culoare roșie; eu, uimită, întreb: ce este asta ?! iar el răspunde senin: ʺagheasmăʺ… moment în care fetele întreabă mirate: agheasmă de culoare roșie ?!:) Așa am ajuns să le povestim fetelor ce semnificație mai are ʺagheasmaʺ în această parte a țării și să facem legătura cu povestirile lui Ion Creangă, în care năstrușnicul Nică sesiza că preotul satului era ʺtămîiet și aghesmuit gata des-dimineațăʺ.

Cum ne aflam la doar 2 ore distanță de Humulești, mi-am dorit foarte mult să vizităm Casa Memorială ʺIon Creangăʺ. Însă, pentru că eram singura care își dorea acest lucru și pentru că am fost în minoritate, a doua zi am ales să mergem la Salina Târgu Ocna.

Salina Târgu Ocna

Salina Târgu Ocna, amplasată în mina Trotuș la 240 m adâncime, este pe locul 3 în topul celor mai mari saline din țară și una dintre cele mai vechi.

După parcurgerea unui tunel de 3.1 km cu ajutorul unui autobuz care părea că ne poartă lent spre centrul pământului, am ajuns la intrarea în salină unde este amenajată o foarte frumoasă biserică ortodoxă, cu hramul Sfintei Varvara. 

Cum este binecunoscut faptul că vizitele la salină reprezintă un bun tratament al afecțiunilor respiratorii, salina Târgu Ocna este atent amenajată astfel încât familiile cu copii să poată petrece mai mult timp în interiorul său. Astfel, salina oferă condiții pentru relaxare, locuri de joacă pentru copii, un magazin alimentar, precum și locuri special amenajate pentru a servi masa și pentru a face mișcare.

Muntele Măgura (Muntele Eroilor)

În drum spre salină, de la șoseaua principală, am văzut o construcție care se înălță semeață în vârful muntelui, deasupra pădurii, părând că înțeapă cu vârful său ascuțit cerul. Așa am descoperit Monumentul Eroilor de pe Măgura Ocnei, care amintește de eroismul militarilor români ce au luptat pe frontul de la Oituz, în timpul Primului Război Mondial. Mesajul lăsat generațiilor viitoare și încrustat adânc în piatra acestui monument este: „Spuneți generațiilor viitoare că noi ne-am făcut datoria!”.

În vârful muntelui, aproape de acest monument (la nici 5 minute distanță) și ascunsă sub pădurea seculară a muntelui Măgura, se află frumoasa mănăstire Măgura Ocnei, care a servit drept spital de campanie în timpul Primului Război Mondial.

În anul 1852, Costache Negruzzi descria acest loc astfel: ʺVoind a vizita Măgura, m-am dus cu trăsura până la Troiță. De aice a trebuii să ne suim — eram mai mulți — pe gios pe cărare strimtă și stâncoasâ. Câte puțin-puțin, drumul fâcându-se mai greu, am început a simți obosirea, și când după cinci pătrare de oară am agiuns la sehăstrie, eram îndestul de osteniți, însă când, după atâte stânci pe care ne urcaserăm, am găsit verdeață, pomet și apă, când am văzut încântătoarea priveală ce se întinde de pe vârful muntelui acestui, am uitat toată osteneala suitului. Câțiva pustnici uitați de lume viețuiesc aice singurateci, în desăvârșită lipsă și nevoieʺ. (Sursa Wikipedia)

Vulcanii Noroioși (din Buzău)

Vulcanii Noroioși din Buzău (mai exact: Pâclele Mari care acoperă 15 hectare și Pâclele Mici ce se întind pe o suprafață de 10 hectare) se formează la suprafața pământului prin erupția gazelor naturale de la adâncimi de aproximativ 3.000 de metri.

Vulcanii noroioși au înălțimi cuprinse între 250–480 m, erup des, iar urmele lăsate în noroiul vulcanilor se păstrează de la câteva zile până la câteva săptămâni. Am ajuns la Vulcanii Noroioși la apus de soare, ceea ce a încadrat peisajul ʺnoroiosʺ în jocuri de lumină și culoare date de un apus iernatic de soare. Locul însă părea părăsit. În parcarea din apropiere erau două mașini rătăcite, iar singurul local din apropierea vulcanilor nu inspira prea multă încredere. Cu toate acestea, Vulcanii Noroioși sunt incluși încă din 1924 în lista monumentelor naturii din România și reprezintă un obiectiv turistic în circuitul turiștilor europeni iubitori de natură.

Botanistul american John Muir, cunoscut și sub numele de ʺPărintele parcurilor naționaleʺ, spunea: ʺ Merg în natură să-mi pierd mintea și să-mi găsesc sufletul.ʺ  În aceeași ordine de idei, după un weekend în care ne-am simțit mai aproape de natură și ne-am bucurat de minunățiile ei, am simțit realmente că ne-am întors acasă mai liniștiți, mai curioși să descoperim și alte obiective turistice naturale din România (lacuri, cascade, peșteri…avem o listă de obiective aici: https://www.nationalfm.ro/detalii-articol-6-monumente-ale-naturii-din-romania-pe-care-trebuie-sa-le-vezi) și cu bateriile încărcate.

De asemenea, cred cu putere că este esențial pentru noile generații să nu neglijeze puterea vindecătoare a naturii, să o îndrăgească și să o protejeze pentru a se putea bucura de frumusețea și magia ei pentru un timp îndelungat.

Categorii: slanic moldova | Etichete: , , | Lasă un comentariu

Mini-concediu cu copiii în Roma

Cel mai bun lucru pe care poți să-l cheltuiești pentru copiii tăi este timpul tău.

Louise Hart

În Roma am ajuns pentru prima dată în primăvara anului 2017, când am încercat să profit cât mai mult de acel sejur pentru a descoperi acest oraș minunat, iar o listă a celor mai frumoase obiective turistice din Roma, din punctul meu de vedere, o puteți găsi aici: https://calatorieinjurullumii.blog/2017/04/14/roma-10-obiective-turistice-de-neratat/.

Cum sunt o mare iubitoare de Istorie, Roma a devenit cadrul perfect pentru o întoarcere în timp. Părea că m-am teleportat în celebra capitală a Imperiului Roman și mi s-a părut fascinant cum trecutul a fost prezervat cu atâta grijă și continuă să fie atât de frumos pus în valoare de generațiile contemporane, motiv pentru care mi-am promis să mai revin.

De asemenea, sentimentul definitoriu cu care am rămas după mini-sejurul în Roma din 2017 a fost că m-am simțit ʺca acasăʺ.

Civilizația, limba, oamenii atât de deschiși și binevoitori, vremea minunată, dar mai ales frumusețea clădirilor grandioase și importanța istorică a unui trecut glorios, fac din Roma una dintre cele mai frumoase destinații turistice din lume. Vizitând Roma, am încercat același sentiment precum Thomas Mann care spunea: ʺImpresiile istorico-estetice pe care le poate oferi Roma le-am cules cu veneraţie.ʺ

De această dată însă, concediul cu copiii a fost gândit din start în mod diferit. Pe de o parte, ne-am dorit ca fetele să descopere frumusețea reperelor istorice romane pentru a înțelege mai bine trecutul, iar pe de altă parte, am căutat niște obiective care să fie pe placul lor.

Prima interacțiune cu Roma

Plecați dis-de-dimineață din România în toiul iernii, pe un viscol care muta troienele de zăpadă de pe marginea străzii pe șoseaua care nu se mai vedea prea bine din cauza omătului proaspăt depus, am ajuns în Roma, la 15 grade Celsius, sub un soare foarte prietenos și deloc timid.

După două luni de stat în casă, ba din cauza pandemiei, ba din cauza frigului, în parcarea din fața aeroportului, fetele au început să se dezmorțească, alergând prin parcare și bucurându-se de vremea minunată de afară.

A vizita Roma în luna Ianuarie poate fi o opțiune bună întrucât vremea este în mod cert mai bună decât în România, biletele de avion sunt foarte ieftine și, fiind extrasezon, Roma nu este asediată de puzderia de turiști care produc cozi interminabile la cele mai cunoscute obiective turistice.

Piazza Navona

Am reușit să ne cazăm aproape de Piazza Navona, cea mai frumoasă piațetă din Roma. Piața a fost construită în secolul I d.Hr, iar vechii romani obișnuiau să vină aici pentru a urmări reprezentațiile agones („competiții”), locul fiind astfel cunoscut ca „Circus Agonalis” („arena de competiție”).(Wikipedia).

Piazza Navona este animată de foarte mulți artiști stradali, însă seara este momentul în care Navona prinde viață: terasele luminate sunt pline de oameni veseli, care se bucură de bucatele tradiționale italiene delicioase, muzicanții stradali întrețin atmosfera veselă dar și romantică, iar turiștii se plimbă agale savurând ʺla joie de vivreʺ care domină locul.

Colosseum, Columna lui Traian, Forul Roman, Circus Maximus, La Bocca della Verita

Bucurându-ne de vremea călduroasă și avizi să descoperim Roma, am pornit la pas…timp de aproape 6 ore prin Roma. A fost un prim maraton pentru fete, care pe cât de incitant a fost la dus, pe atât de tragicomic a devenit la întoarcerea spre hotel.

Antonia, care a început să învețe la școală despre daci și romani, și-a dorit foarte mult să vadă Columna lui Traian. În mod cert, pentru ea a avut mai multă însemnătate decât pentru Pati, care dincolo de faptul că nu înțelegea de ce este Antonia atât de fascinată, avea o nedumerire dacă, ʺîn final, romanii au fost oameni buni sau răi?!ʺ (având în vedere războaiele daco-romane purtate).

Colosseum-ul, pe care l-au văzut chiar din avion, a fost piesa de rezistentă a zilei. Pe drept cuvânt, construcția listată în cele Cele șapte minuni ale lumii și cea mai mare construcție a vremurilor sale după piramide, fascinează de atâtea sute de ani, oameni de toate vârstele, în ciuda trecutului său dureros (conform Wikipedia: ʺîntre anii 80-400 e.n. se estimează că și-au pierdut viața în luptele de gladiatori din cadrul său în jur de 300.000 oameni, alături de peste 1 milion de animaleʺ).

Forul Roman, principala piață publică din Roma și centru al civilizației romane, amintește de măreția Romei și a civilizației sale în istoria umanității. Din păcate, obosite de atâta drum parcurs pe jos, ruinele romane nu au fost prea apreciate de către fete care, mai degrabă erau preocupate de câte minute mai durează până ajungem la hotel, decât de istoria glorioasă a Imperiului Roman.

Circus Maximus (Circul cel mai Mare), situat în apropierea Colosseum-ului, reprezintă cel mai mare stadion roman destinat curselor de cai, care putea găzdui aproximativ 250.000 de oameni. Deoarece în prealabil, am luat-o pe un drum greșit, iar fetele deja obosite și ajunse la exasperare că deja durează prea mult drumul de întoarcere, parcurgerea Circus Maximus a echivalat cu Golgota pentru ele. Cel mai amuzant moment de aici a fost legat de faptul că Antonia începuse să întrebe din 2 în 2 minute cât mai durează până ajungem la hotel, iar de fiecare dată când îi spuneam ca au mai trecut doar 2 minute era consternată, în timp ce Pati asista epuizată la revolta Antoniei, după care spuse: ʺMami, dacă și de data asta am greșit drumul, suntem cum ar spune colegul meu Matei, ultimii terminați.ʺ Așa am descoperit că copilul meu are un vocabular mult mai variat decât știam eu.:))

Poate că efortul a fost destul de mare pentru ele, dar timpul petrecut împreună prin Roma este de neegalat.

În drumul nostru se mai găsea Bocca della Verita, Gura Adevărului, care din secolul al XVII-lea era considerată un detector al minciunilor, iar legenda spune ca dacă spui o minciună și îți bagi mâna, gura ți-o va mușca și rămâi fără mână. Dacă Pati a părut foarte interesată de subiect și mă tot întreba dacă este ʺpe buneʺ, Antonia insista că e doar o poveste și că ea ne va demonstra asta. Zis și făcut, odată ajunși, Antonia merse hotărâtă la Bocca della Verita chemând-o și Pati cu ea să ne demonstreze că este doar o legendă, și cu o mână în Gura Adevărului, cu cealaltă în părul lui Pati (care o tot ruga să nu încerce că nu ar vrea ca sora ei să rămână fără o mână), zise: ʺNu o să o mai trag niciodată de păr pe Patiʺ… apoi către mine: ʺVezi mami, ti-am zis că e doar o poveste…ʺ. În final, Pati concluzionează că: ʺDa, e doar o poveste… dar una destul de bunăʺ.:)

Obiective turistice pentru copii în Roma

Obiectivelor turistice pe care noi le-am avut în vedere pentru copii au fost următoarele:

  1. Time Elevatorcel mai interesant obiectiv turistic pentru copiii mai mari și interesați de Istorie îl reprezintă o mașină a timpului, care îi poartă în trecut, descoperind istoria Romei, evoluția vieții, dezvoltările științifice, arta și natura. Cel mai mare regret al meu a fost ca nu am putut vizita acest muzeu care apare în prim plan în borșurile turistice ale Romei.
  2. Muzeul Explora Explora il Museo dei Bambini – un muzeu destinat copiilor cu vârsta cuprinsă între 0 -12 ani, care prin intermediul jocurilor interactive multidisciplinare, facilitează înțelegerea anumitor aspecte esențiale vieții atât tehnice cât și sociale. Un joc interesant mi s-a părut Demontarea stereotipurilor – ce are menirea de a demonta anumite stereotipuri pentru copii precum: Cine conduce avionul – O femeie sau un bărbat? Cine are grijă de copii – mama sau tata? Cine conduce o motocicletă? Cine pregătește mâncarea? … precum și jocul digital: Ce profesie ți se potrivește?
  3. Luneur Park – cel mai mare parc de distracții din Roma și cel mai vechi din Italia.
  4. Cinecitta World – cel mai mare parc tematic din Italia dedicat lumii uimitoare a cinematografiei. Ideea parcului a fost dezvoltată de celebrul designer de producție Dante Ferretti, câștigătorul a trei statuete Oscar. Un Disneyland a la Italiana care îi fascinează în egală măsură pe cei mici, cât și pe cei mari. Este un obiectiv de neratat de către cei mici în Roma.
  5. Grădina Zoologică din Roma – fondată din 1908, care deși nu era închisă, Antonia și-a dorit să nu pierdem timpul mergând la Gradina Zoologică pentru că de fiecare dată vedem aceleași animale și ar fi de preferat să facem ceva mai interesant în acest timp.

Din păcate, pandemia a închis cele mai interesante obiective turistice destinate copiilor din Roma, precum Luneur Park, Cinecitta World sau Time Elevator.

Muzeele Vaticane

Muzeele Vaticane reprezintă zece muzee cu tematici diferite, unde sunt prezentate picturi, sculpturi celebre, armuri, mozaicuri, tapiserii, vase grecești, artă africană.

Pentru fete, Muzeele Vaticane au constituit cel mai interesant obiectiv turistic din Roma; pe lângă descoperirea mumiilor egiptene, sculpturile diferitelor zeități elene sau romane de care știau din Legendele Olimpului, cel mai mult au fost fascinate de Capela Sixtină, opera de geniu a lui Michelangelo. Am stat câteva minute bune, într-o liniște deplină, să admirăm în tăcere una dintre cele mai faimoase comori artistice ale Europei.

De asemenea, un mare câștig al acestui mini-sejur a fost cura de aerosoli la malul mării (la o oră cu mașina de Roma) și de vitamina D asimilată în mod natural sub un soare binevoitor, în plină iarnă.

În concluzie, sejurul a fost un succes: ne-am bucurat de timp de calitate petrecut împreună, în familie, de soare în plină iarnă, de mâncare delicioasă (evident că nu am ratat nici înghețata italiană😊 la insistențele întregii familii), și am descoperit împreună unul dintre cele mai frumoase orașe europene din toate timpurile.

Amintirea acestui sejur o să o purtăm mereu cu drag în suflet și deși la întoarcerea în țară am constat că pe lângă amintiri am revenit și cu…COVID-19, mi-am amintit o vorbă de duh cu o mare însemnătate pentru mine, spusă de celebrul scriitor Mark Twain:  ʺPeste 20 de ani vei fi mai dezamăgit de lucrurile pe care nu le-ai făcut decât de cele pe care le-ai făcut. Așa că aruncă parâmele. Pleacă departe de portul sigur. Prinde vânturile schimbării în velele tale. Explorează. Visează. Descoperă.ʺ

Probabil că nu vom reveni prea curând la Roma, însă Italia rămâne, în continuare, în topul destinațiilor turistice pe care le vom avea în vedere în viitorul apropiat.

Categorii: concediu Roma, impresii roma, obiective turistice roma, sejur Roma | Etichete: , , | 2 comentarii

Mini-concediu de 1 Decembrie cu copiii în Franța

„Copiii descoperă totul în nimic; oamenii nu găsesc nimic în toate.”
Giacomo Leopardi

Nimic nu este mai mulțumitor pentru un părinte împătimit de călătorii, decât momentul în care începe să călătorească împreună cu copilul său. Când reînvață să descopere lumea privită prin ochii fascinanți ai copilului; când își potelesc împreună setea de cunoaștere, de a descoperi noi orizonturi.

Una din cele mai importante moșteniri pe care mi-aș dori să o fi lăsat copiilor mei este spiritul de explorator, dorința de a cunoaștere și de a descoperi noi orizonturi. Cred cu tărie că, cu cât un copil intră mai de timpuriu în contact cu alte civilizații, tradiții, locuri, obiceiuri, cu atât îl ajută mai mult să devină un adult tolerant, curios și educat.

Primul zbor cu avionul

Deși nu era prima deplasare în străinătate pentru Antonia și Patricia, totuși a fost prima dată când zburau cu avionul, iar după cum era de anticipat, acest aspect reprezenta un obiectiv în sine pentru ele.

Recunosc că m-a amuzat nerăbdarea lor de a urca în avion, de a decola / ateriza și în esență de a călători cu avionul. Întrebări precum: De ce nu respectă ora de plecare…sunt neserioși? De ce nu se simte că zburam cu 900km/ora (în mașină simțeam mai bine viteza)? Dacă deschid fereastra o sa zburăm pe ea? Acum ne întoarce cu capul în jos? Dacă intram în nor o să ne plouă? … au persistat pe tot parcursul zborului😊 spre disperarea mea și amuzamentul pasagerilor de langă noi.

Paris

Odată ajunși în Franța, trecând peste șocul Antoniei în ceea ce privește multitudinea oamenilor de culoare și agitația din aeroport, precum și în ciuda ploii reci și a vântului puternic, am decis să vizităm mai întâi Parisul cu Turnul Eiffel (cunoscut de fetele din desenele animate Buburuza și Motanul Negru), apoi catedrala Notre-Dame, Luvrul, Basilica Sacre-Coeur…

Cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, am finalizat prima zi doar cu o vizită la Turnul Eiffel și mai multe vizite pe bulevardul Champs-Elysees, care începea să își pună hainele de sărbătoare în așteptarea Crăciunului, precum și o trecere în viteză la catedrala Notre-Dame, aflată încă în renovare.

Pe înserate, obosiți și înfrigurați am ajuns la Versailles, un oraș burghez, care pare că încă se bucură de importanța trecutului său grandios.

Palatul Versailles

Palatul Versailles, aflat pe lista Patrimoniului UNESCO de mai bine de 40 de ani, reprezintă unul dintre cele mai opulente palate din lume, indicând atât bogăția regalității franceze, cât și bun gust și plăcerea pentru frumos. Doar orb să fii, să rămâi imun la frumusețea acestui castel, cunoscut sub numele de Leagănul Libertății. Sala Oglinzilor, Grădinile Castelului precum și Camerele Regelui și cea a Reginei au reprezentat punctele de interes pentru fete (deși Patricia a rămas cu dezamăgirea de a nu fi văzut o ʺsală a încoronăriiʺ). 🙂

Cum istoria castelului, și mai exact faptul că acesta a servit drept ultimă locuință pentru regina Maria-Antoanenta care ulterior a fost decapitată, Patricia nu s-a putut abține să nu sesizeze asemănarea cu numele surorii sale, Antonia-Maria😊, de unde a pornit o întreagă discuție pro și contra privind decapitarea reginei. Dacă Patricia era pro pentru că ʺnu i-a păsat de săraciʺ, Antonia, care dezvoltase o afinitate datorată numelui, considera că ʺpedeapsa a fost cam prea dură, că i s-ar fi putut tăia un picior sau o mână, nu o componentă așa importantă precum capul… plus că ar fi trebuit să se discute cu ea mai întâiʺ.:))

De asemenea, am descoperit cu plăcere cum cele 2 fetițe neastâmpărate, care se plictisesc foarte repede, au fost absorbite de ceea ce vedeau în jur, transformându-se în niște mici japonezi mânați de dorința aprigă de a face cât mai multe poze. În final, vizita la Palat a fost un real succes întrucât au rămas fascinante de frumusețea lui.

După ce am plecat de la Palatul Versailles, am decis să facem un popas la cel mai neașteptat restaurant din apropiere, care era specializat în… bucătărie americană. Am fost de-a dreptul surprinsă știind diversitatea bucătăriei franceze, importanta strategică a palatului în istoria Franței și lipsa mea de cunoștințe privind bucătăria americană.:)

Saint Malo

Următorul obiectiv al mini-concediului nostru a fost orașul Saint Malo din Bretania, situat pe coasta franceză a Canalului Mânecii. Pe cât de puțin cunoscut la nivel turistic, pe atât de frumos. Personal, îl consider cel mai frumos oraș de provincie din Franța.

Intra Muras (orașul dintre ziduri cu restaurante și magazine cochete care erau în plin proces de decorare pentru a întâmpina Crăciunul ), străduțele pietruite ale orașului, plajele mari și lungi, renumite pentru nisipul lor fin și auriu, istoria orașului fortăreață care în trecut îi adăpostea pe pirații oficiali (numiți corsari), precum și reconstrucția lui minuțioasă (după ce în 1944 aliații l-au bombardat, distrugându-l aproape complet, pentru că a fost confundat cu o bază a dușmanilor), ne-a fascinat.

Mândria orașului rămâne Jacques Cartier care în secolul al XVI-lea pleacă din portul Saint Malo să descopere Lumea Nouă, ajungând în Canada în 1534, deschizând astfel calea francezilor către continentul Nord-american.

Totuși, pentru fete, cea mai importantă atracție turistică din Saint Malo rămâne Grand Acquarium du Saint-Malo, unde au experimentat o plimbare cu submarinul Nautibus și au descoperit flora și fauna abisală cu ajutorul unui simulator de coborâre numit Abyssal Descender.

În ceea ce mă privește, Bretania mi se pare un ținut de poveste, iar țărmurile parcă mă purtau spre o altă dimensiune, în care frumusețea spectaculoasă a valurilor mării era pe alocuri întrepătrunsă de razele înțepătoare ale farurilor, care indicau marinarilor pierduți în furtună drumul către casă.

Mont Saint-Michel

Cu mulți ani în urmă am descoperit o poză ce îmi părea ireală; o construcție în mijlocul mării, numită Mont-Saint-Michel și situată în Franța. În acel moment mi-am promis că voi vedea și eu această minunăție.

Mont-Saint-Michel este o stâncă de granit de 78m înălțime, pe care a fost ridicată o mănăstire fortăreață începând cu secolul al VIII-lea. La baza mănăstirii se găsește un sat cu 41 de locuitori.

Ceea ce este fascinant la această locație, este faptul că în timpul fluxului pare că este o insulă din Marea Mânecii, în timp ce în reflux, devine o peninsulă (o limbă de pământ iese de sub ape și leagă stânca de zona continentală).

Datorită acestui fapt, Mont Saint Michel a fost singurul teritoriu francez ce nu a fost cucerit de armatele engleze în timpul Războiului de 100 de ani.

Legenda Muntelui povestește că Sf Arhanghel Mihail a apărut în vis episcopului Aubert de Avaranches în anul 708, poruncindu-i să construiască un sanctuar pe vechiul munte Tombe, unde se afla o piatră destul de mare, despre care se credea că ar fi fost înfiptă de satan. Deși mulți au încercat să înlăture piatra pentru a începe construcția sanctuarului, doar un copilaș pe nume Ben a putut să o miște, căpătând o putere divină prin nevinovăția lui. Sf Mihail devine patronul mănăstirii, dar mai mult devine un strigăt de luptă a cavaleriei în luptele contra sarazinilor.

Rouen

Rouen a reprezentat ultimul punct de interes în itinerarul nostru, întrucât fetele și-au dorit să ajungă în piața Vieux-Marché din Rouen, unde a fost arsă pe rug Ioana d’Arc. Numită și Fecioara din Orleans, care în urma unor viziuni de la Dumnezeu, contribuie la eliberarea pământurilor Franței de dominația engleză, după Războiul de 100 de ani, Ioana d’Arc este considerată cea mai importantă figură din Evul Mediu francez.

Pentru că am ajuns pe înserate, iar a doua zi a plouat torențial și trebuia să ne întoarcem la Paris, nu am reușit să vizităm orașul, însă a rămas un punct de bifat pentru o vizită viitoare în Franța.

În facultate am citit o frază care m-a urmărit de-a lungul vieții:Deține doar ceea ce poți purta mereu cu tine: limbi cunoscute, țări cunoscute, oameni cunoscuți. Lasă-ți memoria să îți fie geantă de călătorie” (Alexandr Solzhenitsyn)... pentru că, în final, oriunde am călători, dacă avem ochii și inima deschise, avem mereu ceva nou de învățat, iar cele mai dragi amintiri le purtăm cu noi tot restul vieții.

De asemenea, oricât de greu ar fi un concediu cu copiii (mai ales când sunt mici), bucuria de a împărți cu ei noi aventuri, culturi, gastronomie, locuri descoperite în călătorii, înmulțește, în fapt, satisfacția părintelui.

Categorii: franta | Etichete: , , | 2 comentarii

Martinica – insula din Caraibe de o frumusețe apăsătoare

Trecutul nu poate fi șters, dar poate fi reparat.

Îmi doream de mult timp să ajung în Martinica, mă fascina încă din timpul Facultății, însă nu mi-am imaginat nicio clipă câte de multe are de oferit din punct de vedere turistic exotica insulă din Caraibe și ce impact emoțional va avea asupra mea.

Ceea ce este definitoriu pentru Martinica este frumusețea ei apasătoare. Autenticitatea, vegetatia fabuloasă (cred că este insula cu cea mai frumoasă vegetație din câte am văzut până acum), precum și trecutul tumultos (exterminarea populației amerindiene, sclavagismul, erupția vulcanică din 1902) îi conturează o personalitate aparte, care pare că nu și-a uitat trecutul și nici nu l-a ʺiertatʺ, însă privește încrezătoare spre viitor.

Martinique

Numele insulei vine de la « Madinina », « Madiana », « Mantinino » denumiri ce au fost folosite de către indienii din Caraibe. Deși se consideră că în mod oficial insula a fost descoperită de Christophe Colomb în 1502 în timpul celui de al 4-lea voiaj în Indii, există dovezi care arată că primul explorator care a văzut insula a fost Alonso de Ojeda în timpul expediției din 14991500. De asemenea, mai apare și pe harta lui Juan de la Cose în 1500, precum și pe harta lui Alberto Cantino în 1502 cu numele de Joanacaera (formată din prefixul ioüana = iguană și sufixul caéra = insulă) în traducere Insula iguanelor din cauza numărului mare de șerpi veninoși.

Cristofor Colomb auzise despre insulă încă din timpul celei de a doua călătorii în Indii. Conform wikipedia, cum amerindieni credeau că insula era populată exclusiv de femei, Colomb ar fi tradus Matinino drept Insula femeilor, în timp ce Encyclopædia Universalis și Britannica susțin că ar fi fost tradus drept Insula florilor.

Numele de Martinique (Martinica) a fost dat în timpul secolului al XVII prin analogie cu Dominique (Dominica).

Istoria insulei este una tumultuoasă și dureroasă, cea mai mare parte a obiectivelor turistice ale insulei făcând referință la sclavagism, la plantațiile de trestie de zahar pentru producția romului, precum și la erupția vulcanică din 1902.

Un șir lung de suferințe, care au început în anul 1658, când 600 de francezi cu binecuvântarea preoților, încep lupta împotriva populației indigene a insulei, care este masacrată în cea mai mare parte, supraviețuitorii refugiindu-se în insulele învecinate Saint-Vincent și Dominica.

Victoria francezilor deschide calea colonizării, iar pentru culturile vaste de trestie de zahăr este nevoie de forță masivă de lucru, context în care sunt aduși sclavi din Africa Neagră. Astazi 45% din populația insulei sunt urmași ai sclavilor africani și doar 15% din populație este de origine europeană.

Pentru a-i educa, precum și a pentru le construi o conștiință europeană creștină, are loc o evanghelizare în masă a sclavilor africani din Martinica.

După ce sclavagismul a fost interzis în 1848, în insulă au fost aduși muncitori din India și China, însă rănile lăsate de sclavagism au rămas încă deschise. Așa se explică faptul că, chiar cu o săptămână înainte de a ajunge în Martinica, a fost arsă din temelie statuia împărătesei Josephina (după ce cu ceva timp înainte fusese decapitată), prima soție a Împăratului Napoleon Bonaparte, născută în Martinica și suspectată că ar fi avut un rol în instaurarea sclavagismului pe insulă.

Statuia Josephinei era pe lista obiectielor pe care doream să le văd în Fort de France întrucât eram intrigată de faptul că localnicii au decapitat-o (ceea ce indica o revoltă încă activă împotriva celor care au instaurat sclavagismul pe insulă). Așadar, am ajuns la locul semnalat de Google, ne-am uitat în toate directiile dar statuia lipsă… Întrebăm un vânzător ambulant din zonă unde este statia, iar acesta ne arată soclul ars din temelii în urmă cu o săptâmână. Ba mai mult, ne arată un filmulet cu statia în flăcari, relatându-ne cu un obiectivism de jurnalist cele întâmplate. Am simțit că atitudinea localnicilor din Martinica față de albi (respectiv de turiști, marea majoritate francezi) este una mai degrabă reticentă, percepându-i drept o sursă de venit.

Însă, pentru a mai șterge din erorile trecutului, de zeci de ani statul Francez alocă un număr consistent de burse de studiu în Franța elevilor eminenți din Martinica. Ba mai mult, rata de alfabetizare pe insulă este de 97,7%, aceasta fiind considerată intelectualitatea antilelor, cum mulți intelectuali francezi sunt originari sau rezidenți aici.

Dacă în secolul al XX-lea, economia insulei era dominată de culturile trestiei de zahăr și de plantațiile bananiere, astăzi acestea contribuie doar cu 6% la PIB-ul insulei, în timp ce turismul reprezintă peste 80% din PIB.

Populația insulei este creolă, iar limba vorbită este limba franceză (foarte puțini localnici vorbind limba engleză). Cea mai bună perioadă pentru a vizita insula este din februarie până în mai. Noi am mers în extrasezon, când insula este adesea măturată de ploi sau furtuni tropicale. În cazul nostru a fost chiar mai rău, întrucât în timpul sejurului insula a fost atinsă de uraganul Elsa, ceea ce s-a tradus prin zboruri anulate, restaurante închise și șosele afectate de furtună.

Obiective turistice în Martinica

1. Habitation Clement – încă din aeroport, ești înconjurat de afișe care prezintă această distilerie de rom, care este și cea mai frumoasă din Martinica. Cum romul de Martinica este unul dintre cele mai apreciate din lume, o mare parte din obiectivele turistice sunt, în fapt, distilerii de renume cu o istorie îndelungată, existând pe insulă chiar și un Muzeu al Romului. Revenind la Habitation Clement declarată Monument istoric în 1996, aceasta a fost aleasă drept locul de întâlnire dintre François Mitterrand și George Bush în anul 1991. Dincolo de faptul că frumusețea locului m-a cucerit de la bun început, la finalul vizitei, când am mers să cumpărăm câteva sticle de rom, vânzătoarea ne întreabă de unde suntem, iar când răspund România, ea exclamă entuziasmată : ʺAm fost în România, la Craiova.. la o nuntăʺ. 😊 Șocată pentru câteva momente de faptul că o creolă din Martinica îmi vorbește cu atât entuziasm de Craiova 😊, am continuat discuția întrebând-o cum i s-a părut pălinca din România, la care ea răspunde: ʺMult mai tare ca orice rom pe care l-am băutʺ. 😊) În jurul nostru, restul clienților asistau involuntar dar curioși la discuție, însă văzând reacției ei când vorbea de România, a fost unul dintre puținele momente când am simțit că a spune că vin din România este privit mai degrabă cu admirație decât cu reticență și am convingerea că, în câțiva ani, voi simți din ce în ce mai des asta.

2. La Savane des Esclaves (Savana Sclavilor) – un loc pe cât de interesant, pe atât de apăsător, care prezintă modul de viață al locuitorilor unui sat autentic din Martinica, din secolul al 19-lea, când Napoleon restaurase sclavagismul. Casele și sclupturile în lemn recreează într-un mod realist scene de viață, de muncă, sau de pedepsire ale sclavilor africani. Sentimentul avut la ieșire a fost mai degrabă de milă și empatie pentru condițiile dificile de viață din aceea epocă, decât de fascinație pentru măiestria cu care a fost construit atât de real și frumos satul.

3. An Mao The Legacy of Ancestors – o locație nu foarte accesibilă, construită pe spațiul unde au trait sclavi fugari, și apoi cei dintâi după abolirea sclaviei. Noi l-am găsit închis, însă platoul unde este situat permite o panoramă frumoasă a țărmului colorat care se continuă cu albastrul nesfârșit al mării.

Martinica

3. St Pierre – este fosta capitală a insulei ce a fost distrusă de vulcan în 1902, drept urmare este considerat Pompeiul Caraibelor. Înainte de a ajunge în Martinica, m-am documentat rapid asupra obiectivelor turistice. După ce am citit despre istoria acestui oraș, am zis că este un obiectiv pe care cu siguranță nu vreau să-l ratez. Saint-Pierre, a fost cel mai important oraș din punct de vedere economic și cultural din Martinica, fiind principalul port de pe insulă pentru navele de croaziere. Mai mult, datorită frumuseții sale și a vieții animate din orașul aflat în plină dezvoltare, St. Pierre a fost denumit Perla Indiilor de Vest sau Parisul Caraibelor. Însă totul se sfârșește în doar câteva minute pe 8 mai 1902, când vulcanul activ de pe Muntele Pelée erupe omorând instant peste 30 000 de oameni și distrugând din temelii orașul.

Deși vulcanul începe să fumege în 1792, apoi în 1851, timp de 50 de ani a stat liniștit, părând că nu îi va mai supăra pe locuitorii insulei prea curând. În aprilie 1902 vulcanul se trezește, semnalând subtil prin nori de vapori de sulf care au căzut peste munte, ruperea unui cablu telegrafic subacvatic care lega Martinica de Dominica și apariția bruscă a unui lac în caldeiră.

Câteva zile mai târziu, în noaptea de 2 mai, are loc o mică erupție, iar semnalele au continuat și în zilele următoare. Deși populația începuse să se îngrijoreze, ziarele locale raportau că sunt în siguranță.

Pe 5 mai, un amestec de noroi și apă fierbinte distruge o fabrică de zahăr, iar resturile care s-au revărsat în ocean au provocat un tsunami de 3 metri ce a inundat orașul. Mai mult, reptilele invadează orașul. Vipere gigantice și serpi veninoși iau viața a peste 50 de oameni și a zeci de animale, iar efortul soldaților de a-i împușca pentru a salva orașul devine inutil.

Pe 6 mai flăcări albastre anunțau sosirea magmei în crater, iar pe 7 mai vulcanul din muntele Saint Vincent erupe ucigând peste 1500 de oameni.

Chiar în aceeași zi o comisie numită de guvernator dă asigurări că muntele Pelée nu prezintă un pericol. Însă dezastrul se produce chiar în ziua următoare, pe 8 mai, când o explozie infernală de gaz fierbinte și resturi vulcanice a șters orașul St. Pierre. În doar câteva clipe, cei 30.000 de locuitori pier din cauza sufocării și a arsurilor, inclusiv guvernatorul, care venise cu familia sa pentru a liniști populația.  Analizele ulterioare bazate pe lemnul ars au dat estimări de temperatură, sugerând că temperatura norului de gaz a fost cuprins între 350 și 400 de grade Celsius. Erupția vulcanului de pe muntele Pelée a fost considerată cel mai mare dezastru vulcanic al secolului al XX-lea și al 3-lea cel mai mortal din istoria omenirii. (Sursa: https://www.earthmagazine.org/article/benchmarks-may-8-1902-deadly-eruption-mount-pelee/)

Este cutremurător să mergi pe ruinele unei biserici rase de la suprafața pământului de explozia mortală, dar și mai impresionantă este vizita la muzeul care relatează prin imagini foarte sugestive viața înfloritoare a orașului înainte de 8 mai, semnele premergătoare dezastrului, precum și imagini surprinse după catastrofă. De asemenea, la intrarea în muzeu pereții sunt încărcați cu numele victimelor cunoscute ale acestui dezastru natural. Astăzi orașul este aproape în ruină, fără a mai aminti de vremurile sale de glorie.

5. După vizita orașului St. Pierre, am ajuns în punctul cel mai nordic al insulei, pe ultima palmă de pământ de unde se vedea în larg doar nemărginirea mării. Regiunea nordică a insulei are cea mai abundentă vegetație (care seamănă cu jungla din Costa Rica), iar stâncile sunt îmbrăcate până la refuz de un verde viu.

6. Cap 110 Mémoire et Fraternité – amintește de un naufragiu produs în noaptea de 8 spre 9 aprilie 1830, când un vapor care transporta în mod clandestin un număr necunoscut de captivi africani se lovește de stânci. Poziția 110 care dă numele monumentului este cea din Golful Guineei de unde probabil provenea nava, iar culoarea albă marchează doliu și dimensiunea funerară a monumentului (albul fiind considerat culoarea doliului atât în Antile cât și în Africa de Vest). Absența lanțurilor dintre statui se explică prin faptul că, captivii africani care au murit pe loc nu au fost niciodată sclavi pe solul insulei.

7. Diamond Rock – Roca ce se înalță semeață din spuma mării este probabil cel mai fotografiat obiectiv turistic din Martinica. Cu toate acestea, Diamantul are și o importantă strategică, întrucât ocuparea rocii permitea controlul navigației între Sf. Lucia și Martinica și, implicit, controlul asupra insulei. Britanicii au cucerit roca în 1803 în timpul războaielor napoleoniene și s-au adăpostit aproape un an pe Diamond cu echipamente militare și alimente. Mai multe informații despre povestea ocupării britanice a rocii găsiți aici: https://ro.ripleybelieves.com/what-is-unique-about-martinique-s-diamond-rock-10028

8. St Anne – cel mai sudic sat al insulei, dar și cel mai frumos, o zonă liniștită în ciuda faptului că este o zonă mai comercială. Aici găsiți cu siguranță un restaurant deschis chiar și în extrasezon, când furtunile mătură insula.

9. Satul de la Poterie des Trois-Ilets se remarcă prin produsele de olărit pictate în culori pline de viață, precum și de meșteșugari care vând bijuterii sau decorațiuni handmade. De asemenea, nu trebuie ratat Muzeul de Scoici din sat, unde am văzut cochilii de toate formele și culorile, din toate colțurile lumii, În apropiere de sat se află Maison de la Canne (Muzeul Trestiei de Zahăr) care atrage mai degrabă prin frumusețea exterioară a construcție decât prin informația furnizată, precum și casa unde s-a născut Marie Josèphe Rose Tascher de La Pagerie, prima împărăteasă a Franței, Josephine.

10. Grande Anse des Salines cu plaja Plage des Salines – este cea mai frumoasă plajă de pe insulă și, prin urmare, cea mai aglomerată. Am avut norocul să ajung pe plajă la apus de soare, când nu mai era nimeni, doar o multitudine de crabi care circulau grăbiți să ajungă rapid acasă până se lasă întunericul. Liniștea deplină întreruptă doar de valurile care se loveau agitate de mal și soarele care se grăbea și el să meargă la culcare, au creat un peisaj perfect, pe care sigur nu-l voi șterge curând din ochii minții. După câteva momente meditative, de contemplare a perfecțiunii naturii, m-am gândit că Raiul trebuie să fie așa…liniștit, frumos, perfect.

11. Château Dubuc – sunt ruinele unei foste habitații agricole construite de Pierre du Buc, originar din Normandia care debarcă în anul 1657 în Martinica, ascunzându-se în Antilele franceze după ce și-ar fi ucis într-un duel un verișor. Deși urma să fie arestat de muschetari, primește o concesie pentru expedițiile sale împotriva indienilor din Caraibe, iar în 1671 se instalează în regiunea La Trinité unde începe să cultive trestie de zahar și tabac. Fără să fi citit în prealabil istoria locului aflat la marginea insulei și înconjurat de o pădure de mangrove am simțit că se dorește a fi un loc greu accesibil, un fel de ascunzătoare la care nu se poate ajunge prea ușor. Interesant este că atunci când intri în Muzeu ți se arată pe o planșă niște fructe asemănătoare cu niște merișoare, care sunt extrem de otrăvitoare și care se găsesc în pădurea de lângă castel. Copacii care le produc sunt marcați cu vopsea roșie, iar sugestia ghidului era să se păstrăm o distanță considerabilă de aceștia.

12. Fort de France mi s-a părut un oraș aglomerat, cu străzi foarte înguste, care mai degrabă mă duc cu gândul la orașele din America Latină decât la Franța. Cel mai interesant obiectiv mi s-a părut Bibliothèque Schoelcher, numită după Victor Schoelcher, activist pentru eliminarea sclaviei în coloniile franceze. Biblioteca a fost construită în Paris și prezentată în Expoziția Mondială din 1889, înainte de a fi dezasamblată și expediată la Martinica.

13. Alte obiective turistice interesante pe insulă mai sunt Grădina Botanică Balata care se remarcă print-un lanț de poduri suspendate din cabluri și lemn, de unde se poate admira vegetația luxuriantă din împrejurimi. Aproape de Grădina Botanică, se află frumoasa biserică Sacre Coeur de Balata, o replică de mărime mică a Bazilicii Sacré-Coeur din Paris, care în momentul vizitei noastre servea drept loc de filmare pentru serialul Tropiques criminales.  În ceea ce privește Grădina Zoologică, în afară de frumoasele păsări flamingo, precum și de cel mai amuzant șoricar pe care l-am văzut în viața mea (regret și acum că nu l-am filmat 😊), care se plimba non-stop dintr-un capăt în altul al cuștii ca și când ar fi abătut și agitat, bătătorindu-și cărarea, m-a încântat locul dedicat Piraților din Caraibe unde, într-o carte veche, este amintit și legendarul pirat Jack Sparrow.

O listă extinsă a obiectivelor turistice din Martinica găsiți aici: https://www.tripadvisor.com/Attractions-g147327-Activities-a_allAttractions.true-Martinique.html.

Cu siguranță Martinica nu este o destinație foarte populară. Însă odată ajuns aici, amalgamul de istorie, vegetația abundentă presărată cu flori multicolore, peisajele edenice, plajele de vis, precum și spiritul Caraibelor îți cuceresc mintea și îți fermecă sufletul.

Categorii: Martinica, Martinique | Etichete: , | 2 comentarii

Castelul Corvinilor – când legendele devin istorie

Istoria naşte legenda, şi reciproc. (Gilbert Cesbron)

Castelul Corvinilor

Nici pe departe atât de cunoscut la nivel internațional precum castelul Bran, castelul Corvinilor (sau Castelul Huniazilor așa cum mai este numit) reprezintă, fără îndoială, unul dintre cele mai importante și frumoase monumente de arhitectură gotică din România și cea mai mare construcție medievală cu dublă funcționalitate (civilă și militară) aflată încă „în picioare” din țară.

Dacă castelul Bran nu lipsește din niciun top international al celor mai frumoase castele din lume (explicație pentru numărul impresionant de turiști străini care ajung în România pentru a-l vizita), castelul Corvinilor începe să câștige treptat, cu pași mici, notorietate și interes, astfel că, în anul 2018, regizorul britanic Corin Hardy a ales să filmeze câteva scene din filmul „The Nun“  în acest castel.

Întotdeauna m-au atras legendele, trecutul și arhitectura gotică, iar castelele, de cele mai multe ori, mixeză în mod minunat toate aceste elemente, iar dacă noi, adulții suntem fascinați de frumusețea și măreția lor, copiii cu imaginație bogată sunt absorbiți de întoarcerea în trecut oferită de o vizită la castel.

Păstrez amintirea unei fetițe de vreo 4-5 ani care, după ce a urcat numeroasele scări pentru a ajunge în cel mai înalt turn al castelului, își tot întreba mama unde o poate vedea pe prințesa din turn:), precum și a unui băiețel care ajuns în Sala Cavalerilor se duela cu un trubadur ce îl învăța cum să mânuiască sabia.

Castelul Corvinilor

Istoria castelului Corvinilor

Castelul a fost ridicat de către Iancu de Hunedoara în secolul al XV-lea pe locul unui vechi castru roman, mai exact pe o stâncă la baza căreia curge pârâu Zlaști. De atunci, castelul Corvinilor a fost stăpânit de mai bine de 20 de persoane.

De-a lungul timpului a servit atât ca punct strategic întărit, cât și ca reședință feudală. Arhitectura castelului a suferit numeroase modificări, cea mai amplă având loc la sfârșitul secolului al XIX-lea, când  în timul unei furtuni puternice, un trăznet a provocat un incendiu mistuitor care a devastat aproape întreg castelul. Poarta închisorii, veche de cinci secole, a fost singura uşă din lemn care nu a fost atinsă de flăcările mistuitoare.

După ce timp de 10 ani a fost părăsit, Castelul Huniazilor intră în cea mai amplă operaţiune de renovare, întinsă pe aproape 40 de ani. Și astăzi, castelul Corvinilor este în renovare.

Iancu de Hunedoara (Ioan de Hunedoara)

După cum ne aducem aminte de la orele de Istorie, Iancu de Hunedoara a fost una dintre cele mai importante personalități din istoria poporului român, care a uimit Europa timpului său prin actele sale de vitejie.

Numit de către Papa Calixt al III-lea atletul lui Hristos”, victoria sa de la Belgrad împotriva sultanului Mahomed al II-lea, a fost considerată cea mai mare victorie a creștinătății împotriva turcilor, iar adversarul său cel mai de temut, Mehmed al II-lea Cuceritorul a spus la moartea voievodului că „lumea nu a mai cunoscut, niciodată, un asemenea om”.

Cum victoria putea fi posibilă doar cu ajutorul lui Dumnezeu deoarece armata otomană era mult mai numeroasă, papa Calixt al III-lea a emis un ordin ca, în fiecare zi, la 12:00, ora amiezii, să fie trase clopotele fiecărei biserici catolice din Europa, să le aducă aminte credincioșilor să se roage pentru ca armata lui Iancu de Hunedoara să câștige.

La doar câteva zile de la marea sa victorie, definită de către Papă drept „cel mai fericit moment al vieții sale”, Iancu de Hunedoara moare, fiind răpus de ciumă.

După moartea sa, castelul rămâne în posesia soției sale Elisabeta, însă abia după ce fiul lor Matei a devenit rege al Ungariei, castelul este amenajat în stil renascentist.

Legenda Corbului și a inelului de aur

Legenda spune că în vreme ce Sigismund I de Luxemburg împreună cu alaiul său străbătea pădurile Hunedoarei, întâlni la un râu o femeie foarte frumoasă din Tara Hategului, pe nume Elisabeta. Cucerit de frumusețea ei, regele Sigismund o urcă pe cal și plecă cu ea. Când o aduse înapoi, îi dărui un inel frumos din aur, spunându-i că atunci când va avea nevoie, să vină cu acest inel la curte sa.

Din această întâlnire, se naște Ioan de Hunedoara (Iancu de Hunedoara), iar pentru a o feri de necinste, Sigismund i l-a dat drept soț Elisabetei pe viteazul Voicu.

Când Ioan crescu, mama lui a vrut să îl ducă la curtea lui Sigismund. În timpul călătoriei, pe când făceau popas, Elisabeta scoase inelul și îl puse pe marginea unui mesteacăn. După doar câteva clipe, un corb veni în viteză și îl luă în ciocul său. Ioan care văzu ce se întâmplase, cu repeziciune luă arcul și omorî corbul.

Ajunși la curtea regelui Sigismund I de Luxemburg și povestind cele întâmplate, regele a fost impresionat de această întâmplare, motiv pentru care decide ca simbolul familiei să devină corbul cu un inel de aur în cioc.

De asemenea, numele Corvinilor vine din latinescul “corvus” – corb, simbol al întelepciunii și longevității.

Legenda fântânii

O altă legendă legată de Castelul Corvinilor este legenda fântânii din curte. Se spune că fântâna ar fi fost săpată de 3 prizonieri turci, timp de 15 ani, cărora Iancu de Hunedoara le-a promis libertatea dacă vor săpa o fântână cu apă bună de băut.

Însă cum între timp Iancu de Hunedoara murise răpus de ciumă, soția lui Elisabeta Szilagyi nu respectă promisiunea făcută prizonierilor și mai mult decide să îi ucidă. Ultima lor rugaminte a fost să fie lăsați să inscripționeze marginea fântânii. Multă vreme s-a crezut că inscripția spunea “Apa ai, inima nu”, drept repros pentru promisiunea nerespectată însă descifrată, inscripția spunea: “Cel ce-a scris-o este Hassan, prizonier la ghiauri, in cetatea de langa biserica”.

O altă legendă povestește că cei trei prizonieri au fost eliberați de către Iancu de Hunedoara care le-a spus: „Mergeți și spuneţi tuturor că eu, Iancu de Hunedoara, nu îmi încalc niciodată  promisiunile făcute şi am inimă”.

Castelul Corvinilor și Răscoala condusă de Horia

În toamna anului 1784, au fost închiși 115 de iobagi din satele Hunedoarei pentru că au participat la răscoala condusă de Horia.

Aceștia au fost închiși în temnița castelului, iar baronul Moise Varadi cere ca să fie uciși pe loc pentru a-i înspăimânta pe alți țărani care ar fi dorit să le urmeze exemplul. Drept urmare, cere să fie adus călăul de la Deva pentru executarea sentinței cu moartea.

Iosif Leithner, administratorul domeniului Hunedoarei se opuse hotărârii și ceru ca aceștia să fie trimiși și judecați la Deva. Însă, în aceeași zi, vicecolonelului Karp îi porunci locotenetului Kallyani să îi elibereze, doar dojenindu-i să nu mai facă astfel de fapte şi cerându-le să îndemne şi pe sătenii lor să înceteze răscoala şi să rămână liniştiţi la casele lor”, după cum povestește istoricul David Prodan, în volumul Răscoala lui Horea.

Camerele torturii, eșafodul, rugul

Înainte de a fi decapitați, prizonierii erau torturați la castelul Huniazilor prin diferite metode, care mai de care mai înspăimântătoare. Una dintre cele mai cunoscute istorii de tortură a fost cea a soției nobilului Ioan Torok (cel care stăpânea Castelul Corvinilor la sfârșitul secolului XVI), Ana, care acuzată că și-a înșelat soțul, este dusă în camera de tortură unde îi fu bătut un piron în cap.

Alte legende povestesc despre arderea pe rug a prizonierilor sau chiar de existența unei gropi în care erau aruncați prizonerii pentru a servi drept hrană animalelor sălbatice.

Aceste legende au trecut granițele țării și au hrănit imaginația multora, motiv pentru care Castelul din Hunedoara a fost inclus de către Lonely Planet printre cele mai înfricoșătoare construcții din lume,  clasându-se pe locul al doilea, după Templul Wat Rong Khun, din Thailanda.

De asemenea, Lonely Planet îl mai consideră și unul dintre cele mai bântuite locuri din lume, pe baza legendelor legate de fantomele din castel.

Dincolo de toate aceste legende, care nu fac decât să stârnească și mai mult interes, castelul Huniazilor reprezintă una dintre cele mai de preț bijuterii medievale transilvănene.

Castelul Corvinilor
Categorii: Fără categorie | Etichete: , | Lasă un comentariu

Parisul …după 10 ani

Parisul este orașul natal al sufletului meu! (Victor Hugo)

Așa cum menționam în primul articol care deschidea acest blog de călătorii și în care prezentam cele mai frumoase obiective turistice din Paris, legatura mea cu Parisul este una timpurie, edificatoare și indestructibilă.

Din cărțile citite în copilarie, am devenit foarte familiară cu Orașul Luminilor, iar cu trecerea anilor, asemeni a doi prieteni vechi și dragi pe care timpul și întâmplările vieții nu îi pot ține departe unul de celălalt, atunci când se întâlnesc, pare că timpul a stat în loc.

Pasiunea mea pentru acest oraș s-a tradus în 6 luni locuite în Paris în timpul Facultății, un stagiu de documentare în Paris pentru teza de doctorat, precum și în câteva concedii și city break-uri petrecute aici. Cert este că, de fiecare dată când reveneam în Paris, simțeam că revin acasă.

Destinul a făcut ca ultimul meu city-break în Paris să fie și ultimul înainte de a începe pandemia de Covid-19. De această dată însă, contextul a fost unul cu totul nefavorabil deoarece, cum prin definiție un city break este foarte scurt, întamplarea a făcut să fiu nevoită să lucrez într-una din zile.

Presiunea pusă de lipsa timpului m-a făcut să aleg să revăd doar locurile cele mai dragi mie (pe cât era posibil), însă cel mai mult îmi doream să mă plimb pe străzile pariziene pentru a mă încărca cu energia unică a Parisului.

Jardin de Luxembourg

Așadar, cum ne-am cazat lângă Pantheon, prima destinație a fost Grădinile Luxembourg (Jardin du Luxembourg), aflate doar la câteva minute distanță. Dacă în studenție acesta era locul meu favorit din tot Parisul…nimic nu s-a schimbat în acest sens odată cu trecerea anilor. La apusul soarelui, într-o zi de sfârșit de August, grădinile Luxembourg păreau poleite în aur.

Jardin du Luxembourg

Ceea ce mi-a plăcut întotdeauna aici este liniștea locului în antiteză cu tot restul orașului, care pare supus unei forfote continue. Când intri în Grădinile Luxembourg, parcă intri într-un alt tărâm…unul liniștit și atemporal. Ca prin magie, de la primii pași aici, lași agitația la intrare și preiei starea de liniștie contemplativă a locului.

Jardin du Luxembourg

Urmatoarea oprire a fost Turnul Eiffel. După ce am bătut la pas, pe înserat, distanța dintre Grădinile Luxembourg și Turnul Eiffel (oricând recomand această variantă pentru a putea admira Parisul), am ajuns într-un final la Turn.

Turnul Eiffel

Povestea mea si a Turnului Eiffel este una specială😊…întotdeauna înainte de a pleca din Paris, mergeam în piața Trocadero, iar de acolo, uitandu-mă la Turnul Eiffel, îi promiteam că o să revin peste nu foarte multă vreme. Era locul în care făceam un legamant nescris cu Parisul.

De această dată însă, lucrurile au stat diferit. Puhoiul de turiști, în special asiatici, agitați ca niște copii după o lungă perioadă de pandemie😊, mulțimea de vânzători ambulanți magrebieni din jur, conaționali de-ai nostri care promovau jocul “alba/neagra”… au rupt magia. Nu spun că în trecut nu era la fel, dar parcă de această dată freamătul și agitația ajungeau la un punct culminant.  Efectiv nu mă mai puteam bucura de energia acestui loc, nu mai puteam contempla frumusețea locului din cauza forfotei care distrugea tot farmecul. Stând pe o bancă, atenția îmi era mai degrabă furată de ‟spectacolul‟ creat de natura umană, decât de obiectivul turistic propriu-zis.

M-am tot gândit dacă în acești 10 ani eu am sunt cea care s-a schimbat sau Parisul?! Cert este ca Turnul Eiffel mi-a lăsat o amintire tristă și am simțit cum frumusețea acestui loc a fost înăbușită de babilonia din jur.

De asemenea, Champ de Mars (Câmpul lui Marte) din fața Turnului Eiffel era, ca de obicei, plin ochi de turiști si de vânzători ambulanți astfel încât, în loc să te bucuri de priveliște, trebuia să faci slalom printre oameni, cu mare grijă să nu te bușești de cineva. Din acest punct de vedere, sper ca pandemia să fi făcut puțină “ordine și curatenie” aici.

Imaginile haotice din jurul Turnului Eiffel, au fost în scurt timp înlocuite de straduțele lăturalnice  și cochete ale Parisului, luminate grațios de felinarele stradale, cafenelele și magazinele încă deschise, precum și de o lună plină care făcea ca peisajul romantic să prindă și mai multă magie.

Saint Sulpice

A doua zi, dis-de-dimineașă, după o oprire la Biserica Saint-Sulpice, sperând să găsesc deschisă biserica ortodoxă românească Paroisse Orthodoxe Roumaine Sainte-Parascève-et-Sainte-Geneviève (pe care o frecventam în cele 6 luni cât am locuit la Paris), am mers la biserica Sacre-Coeur (cea mai cunoscută biserică după Notre-Dame de Paris), străbătând desigur, într-un ritm agale, cartierul Montmartre (cartierul artiștilor – poate cel mai autentic cartier pentru ceea ce înseamnă pentru mine Parisul, și anume: cultură / artă, culoare, bun gust, libertate de exprimare, sensibilitate…).

Sacre Coeur

La basilica SacréCœur, am găsit mai puțini turiști decât eram obișnuită (poate pentru că era încă dimineață), însă imaginea orașului scaldată în lumina matinală a unui soare prietenos de sfârșit de august, este cea care mi-a ramas cel mai bine întipărită în minte și în suflet din acest city break.

Sacre Coeur

Frumosul oraș parea ca de-abia începea să se trezească la viață. Clădirile vechi și fascinante erau mângâiate de lumina caldă a soarelui, care scotea și mai bine în evidență culorile Parisului și magia lui fermecătoare.

După câteva minute de contemplare, făcând abstracție de zecile de mii de lacăte a celor care au ales să-și “lege” iubirea în acest mod, precum și de vânzătorii ambulanți de lacăte de toate tipurile și dimensiunile, locul mi-a transmis, ca și în trecut, energie și “joie de vie/ poftă de viață”😊.

Urmatoarea oprire a fost La Villette – Cité des Sciences et de l’Industrie (Orașul de Știință și Industrie al Parisului). Amplasat pe o suprafață imensă, este cel mai mare muzeu de Știință din Europa. Recunosc că mi-a plăcut mai mult Science Museum din Londra, și cred că, în ceea ce privește diversitatea ofertantă a muzeelor de Știință, Londra bate fără drept de apel Parisul.

Louvre - Paris

Maratonul prin Paris a continuat cu Conciergerie, Louvre, Grădinile Tuileries, Notre-Dame de Paris (care era în reconstrucție după incendiul din 2019), Muzeul Orsay și evident cu o plimbare pe cheiurile Senei, pe la chioșcurile buchiniștilor (vânzătorii de cărți vechi de pe cheiurile Senei), iar pe înserat am revenit la Pantheon.

Această parte a Parisului îmi este cea mai dragă. Cea despre care am citit atât de mult în cărțile lui Dumas, cea în care am călătorit cu ochii minții cu mult înainte de a pune piciorul prima dată, cea care m-a determinat să vreau să cunosc istoria Franței și să mă bucur de frumusețea arhitecturală a celui mai fascinant oraș european.

Fără îndoială, centrul Parisului reprezintă o capodoperă arhitecturală inegalabilă, o moștenire pentru generațiile viitoare, care să ateste genialitatea umană și capacitatea ei de a crea ceva aproape la fel de frumos, precum natura – creația perfectă a lui Dumnezeu.

Parisul și regiunea sa conțin 3.800 de monumente istorice și patru locuri în Patrimoniul Mondial UNESCO.  Aici găsiți prezentate cele importante obiective turistice din Paris.

Ultima zi a city break-ului s-a încheiat cu o “vizită” la Galeriile Lafayette, bazarul de lux din inima Parisului, și apoi cu o plimbare în piața Vendome, monument închinat gloriei armatelor lui Regelui Soare Ludovic al XIV-lea.

Galeriile Lafayette

In centrul pieței Vendome se află columna d’Austerlitz, copie a columnei lui Traian din Roma, ridicată pentru a comemora victoria de la Austerlitz din 1805 a generalului Napoleon Bonaparte. Din păcate și aici frumusețea locului era umbrită de o nuntă cu foarte multe BMW-uri able și negre parcate fix lângă columnă, ce păreau rupte dintr-o altă poveste.

Concluzionând, în cei 10 ani, timp în care nu am mai revăzut orașul meu de suflet, Parisul pare că a suferit o transformare lentă și inevitabilă, care din perspectiva mea, îi răpește din farmecul lui legendar. Deși a fost mereu în topul celor mai vizitate orașe din Europa, ani de-a rândul situându-se pe primul loc, Parisul pare să sufere o metamorfoză determinată de necesitățile economice și sociale ale Franței. 

Cu toate acestea, după încetarea pandemiei, sper să regăsesc Parisul de care m-am îndrăgostit în urmă cu 17 ani – un oraș romantic, frumos, senzațional, iar citându-l pe marele Tudor Mușatescu😊 o să închei spunând și eu că:” Iubesc două oraşe: Câmpulungul în care m-am născut şi Parisul în care am deschis ochii.”:)

Citiți și Paris – descoperirea lumii

Categorii: Fără categorie | Etichete: , | Lasă un comentariu

Transfăgărășan – minunea șerpuită a României

Sunt drumuri ce ne caută demult.

Și-ajung la noi când noi suntem plecați.

În căutarea lor pe alte drumuri.

Octavian Paler, Definiția nenorocului.

Deși nu am exagerat niciodată cu patriotismul, nu pot să nu mă simt norocoasă pentru a mă fi născut într-o țară atât de frumoasă și atât de ofertantă din punct de vedere turistic: sălbăticia Munților Carpați, magia Deltei Dunării, căldura și „tinerețea” Mării Negre, specificul și atemporalitatea statului românesc, diversitatea și savoarea gastronomiei românești, iar lista poate continua.

Am cunoscut străini care odată ajunși în România s-au îndrăgostit iremediabil de această țară și care, paradoxal, au devenit cei mai înfocați ambasadori ai României, cum am întâlnit și români care consideră natura coșul lor de gunoi și care o caută dintr-un singur motiv – goana disperată după selfie-uri.

Marele Nicolae Iorga spunea: „Un popor care nu-și cunoaște istoria este ca un copil care nu își cunoaște părinții.”, parafrazându-l, as spune ca un popor care nu își respectă natura, nu se respectă pe sine însuși, așa cum nu își respectă nici viitorul – generațiile viitoare.

De ce această introducere pentru a povesti despre Transfăgărășan?! Pentru că nu îmi pot stăpâni frustrarea de a vedea unul dintre cele mai spectaculoase drumuri din lume conform National Geographic, împânzit de pet-uri…

Revenind la Transfăgărășan, despre care realizatorul cunoscutei emisiuni Top Gear spunea: „Acesta este cel mai bun drum din lume! România îți mulțumim ca ai acest drum. Putem să rămânem aici pentru totdeauna?” a fost construit între anii 1970 – 1974, la inițiativa lui Nicolae Ceaușescu.

„Invazia Cehoslovaciei din 1968 de către trupele sovietice și ușurința cu care puteau fi blocate sau atacate trecerile existente între Transilvania și Muntenia (care, cu o singură excepție, urmau cursul unor râuri) determină inițierea de urgență a proiectului „Transfăgărășan-ului” – un drum strategic care să lege garnizoanele Piteștiului și Sibiului. „(Sursa: https://www.wikiwand.com/ro/Transf%C4%83g%C4%83r%C4%83%C8%99an)

Lucrările au demarat în decembrie 1969, din ambele capete, și au fost finalizate în 1974, după care asfaltarea drumului a durat 4 ani. Ruta, așa cum este ea astăzi, fiind finalizată în anul 1980.

Acest drum care pare că urcă spre cer și-a cerut tributul în vieți omenești, astfel 40 de militari și civili și-au pierdut viața pentru construirea lui.

Vidraru

Transfăgărăşan-ul are toate ingredientele necesare să-l transforme într-un loc de referință pentru oricine îl traversează:

  • comuna Nucșoara – a doua comună ca întindere din țară, care cucerește prin peisajul pitoresc având în centrul său lacul. Puțini sunt cei care știu că Nucșoara a fost locul de proveniență a două partizane ale luptei anticomuniste din primii ani ai regimului comunist, Elisabeta Rizea și Marina Chirca.
Comuna Nucsoara
Comuna Nucsoara
  • cetatea Poenari, care se află pe un vârf de munte la aproximativ 400 de metri față de nivelul văii, a fost reședința secundară a lui Vlad Țepeș. „Legenda spune că, Vlad Țepeș, fiind urmărit de turci, a scăpat refugiindu-se în această cetate, după ce a potcovit caii cu potcoavele invers, cu fața în spate, derutându-și astfel urmăritorii.” (Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Cetatea_Poenari)
  • barajul Vidraru – construcția lacului de acumulare a fost finalizată în 1965 după cinci ani și jumătate de la începerea lucrărilor.  În momentul lansării sale, „măsurat la înălțime, ocupa locul 8 în Europa și locul al 20-lea în lume. Pentru această realizare fiind necesare 42 km de tunel subteran, au fost excavate 1.768.000 de m3 de rocă, din care aproximativ 1 milion în subteran”.(Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Lacul_Vidraru)
Barajul Vidraru
Barajul Vidraru
  • cascada Bâlea, o cascadă în trepte de aproximativ 68 m, cea mai mare de acest fel în România, aflată la altitudinea de aproximativ 1230 m.
  • tunelul Capra-Bâlea – este cel mai lung tunel rutier din România și tunelul situat la cea mai mare altitudine din țara noastră, având o lungime de 887 m, cu o înălțime de 4,4 m, o lățime de 6 m.
Tunelul Capra Balea
  • cabana Capra – situată la altitudinea de 1585 m la numai 9 km de lacul glaciar Bâlea.
Cabana Capra
  • lacul Bâlea – cel mai mare lac glaciar din Munţii Făgăraş, care din anul  2005, găzduiește anual în anotimpul rece Hotelul de gheață, construit integral din zăpadă și din blocuri de gheaţă, care atrage anual peste 8000 de turiști.
Balea Lac

În luminile calde și culorile pastelate ale unei zile însorite de mijloc de toamnă, m-am bucurat să revăd Transfăgărășanul pe înserat, atunci când valul de turiști se diminuase considerabil.

M-am bucurat, în liniște, de panorama spectaculoasă a acestui drum șerpuit și anevoios, care nu lipsește din topurile internaționale ale celor mai frumoase drumuri din lume.

Să ne bucurăm de el!

Transfagarasan
Cascada Capra
Transfagarasan
Transfagarasan
Transfagarasan
Transfagarasan
Categorii: Fără categorie, Transfagarasan | Etichete: , , | Lasă un comentariu

Cea mai bună alegere pentru concediul cu copiii – Delta Dunării

delta

Frumusețea lucrurilor constă în naturalețea lor şi în ceea ce simţi. (Teodor Dume)

Întotdeauna concediul cu copiii necesită o pregătire aparte și, prin urmare, este mai dificil de planificat. Cum în plină pandemie Covid-19, opțiunile de concediu au fost limitate și pentru că ne-am dorit să mergem într-un loc izolat dar care să prezinte interes pentru copii, cea mai interesantă locație a devenit Delta Dunării.

Zis și făcut;  am decis să facem rezervarea cu doar câteva zile înainte de plecare (cum anul acesta a fost pus sub semnul incertitudinii și pentru că anulasem deja un concediu „în țările calde”). Nu mică ne-a fost surpinderea ca, în perioada vizată, să găsim doar două variante „valabile”  pentru cazare. Explicația este simplă: anul acesta Delta Dunării a atras un număr ridicat de turiști, „statistică” bazată mai degrabă pe numărul foarte mare de mașini care așteptau la trecerea cu BAC-ul:) și, mai ales, pe gradul de ocupare al pensiunilor din zonă.

Dintre toate locațiile din Deltă, am ales să mergem la Chilia și mărturisesc că a fost o alegere bună, dacă iau în considerare liniștea satului pierdut de lume, în care am simțit o deconectare totală.

Chilia - Delta Dunarii

Cu siguranță, pensiunea aleasă a contribuit la succesul acestui concediu, întrucât mâncarea a fost EXCELENTĂ, avea spațiu de joacă pentru copii, piscină, ponton, precum și o curte foarte mare, cu sălcii pletoase, sub care puteai servi masa.

Pensiune in Chilia

Am ajuns la Chilia cu mașina, mergând pe un drum de pământ (și foarte mult praf) paralel cu digul, care devine foarte dificil atunci când plouă. Cum anul acesta, seceta a pus stăpânire pe Dobrogea, norul de praf lăsat în spate amintea de drumurile din ținuturile deșertice.

drum spre chilia

Gastronomia în Delta Dunării

Ceea ce m-a cucerit, pe bună dreptate în Deltă, a fost mâncarea… În prima zi, înainte de a ajunge la pensiune, am fost sunați să spunem la ce oră ajungem, întrucât eram așteptăți cu masa pregătită. Toate mâncărurile servite au fost pe bază de pește și de fiecare dată altfel preparate… Nu mi-aș fi imaginat niciodată cât de „creativi” sunt oamenii din acest colț rupt de lume și cât de gustoasă poate fi mâncarea din pește.

În prima zi, am făcut cunoștință cu storceagul. Pentru că nu mănânc ciorbă de fel, nu aveam mari așteptări, dar îmi era foame așa că am zis să încerc. După prima înghițitură nu mi-a venit să cred cât de gustoasă era… am fost efectiv șocată de gustul delicios, iar ca să îmi treacă șocul, am mai cerut o porție.:) De asemenea, fetița mea cea mare, care este destul de pretențioasă când vine vorba de mâncare, a cerut la o masă 3 porții!!! de ciorbă de perișoare din pește.

Prin urmare, pentru mine, care prefer mâncarea pe bază de pește sau fructe de mare, cred că a fost cel mai „interesant” concediu din punct de vedere culinar din viața mea și, mărturisesc că așteptam cu nerăbdare și curiozitate ora mesei. Totuși,  pentru cei care nu doreau să mănânce pește, cei de la pensiune pregăteau și alternative pe bază de carne de pui sau porc.

delta

Plimbare cu barca în rezervația Delta Dunării

Cu siguranță cea mai frumoasă experiență oferită de Deltă este o plimbare cu barca printre pescăruși, stoluri de pelicani, lebede, insule de nuferi albi și galbeni, sau broaște țestoase etalate pe bușteni, pentru a se străluci la soare, precum niște nestemate.

Rezervatia Delta Dunarii

Liniștea locului, sălbăticia lui te rup cu totul de lumea cotidiană și te fac să te simți copleșit de măreția și frumusețea naturii. În mijlocul întinderii de apă atingi pentru câteva momente starea de liniște absolută pe care o transmite Mama Natură celor care știu să o vadă, să o aprecieze și să o protejeze.

Romania-delta-dunarii

Excursie în Pădurea Letea

Pădurea Letea este cea mai veche rezervație naturală din România, cunoscută drept jungla din Deltă, datorită peisajelor sălbatice de o frumusețe răvășitoare. În pădurea Letea se găsesc aprox. 2500 de căi sălbatici, iar mai multe detalii despre o excursie în pădurea Letea puteți citi aici: https://discoverdobrogea.ro/padurea-letea/

Cu siguranță, ajunși în Delta Dunării, nu trebuie ratată o excursie în pădurea Letea, un loc de o frumusețe magică, nefirească și atemporală.

nuferi albi - delta

Excursie la Sulina

Cum Chilia nu permite acces la mare / plajă, sunt organizate excursii la Sulina, pentru cei care doresc să se bucure de plajă. După 2 ore dus / 2 întors de mers cu barca, se ajunge în singurul oraș din Deltă și cel mai estic punct al României.

Deși plaja de la Sulina nu este ideală, iar în ultimul timp este foarte aglomerată, o excursie cu o barcă de mare viteză Chilia – Sulina este întotdeauna binevenită.

in delta dunarii

Mănăstirea Stipoc (Schitul Sfântul Atanasie)

Am ajuns la Mănăstirea Stipoc pur întâmplător, într-o seară când, după cină, aveam poftă de plimbare. Cum nu sunt prea multe obiective în Chilia, am găsit totuși pe hartă Mănăstirea Stipoc, singura mănăstire ortodoxă din Delta Dunării, pe stil vechi.

Când am ajuns la Mănăstire se înnoptase de-a binelea și am fost convinsă că porțile sunt închise. Am mișcat ușor poarta care, la prima atingere se deschise larg, și o curte foarte curată, presărată cu flori și lămpi solare ni se ivi in cale. Am pășit timid în curtea mănăstirii și am văzut ca în biserică luminile erau aprinse și se ținea slujba. Când am ajuns în dreptul bisericii, am sesizat o mulțime de papuci în fața ușii, iar în biserica cu covoare groase și curate, câțiva călugări cu fața luminoasă, desculți, care nu au părut tulburați de prezența noastră, ci mai degrabă bucuroși că le-am trecut pragul. Pe drept cuvânt, am simțit o energie extraordinară acolo și m-am simțit fericită că am ajuns absolut întâmplător într-un loc atât de frumos și cald.

Manastirea Stipoc - Delta Dunarii

Pescuitul în Deltă

Este cert că cei mai mulți care ajung în Deltă sunt mai ales împătimiții pescuitului. Ne-am pregătit și noi temeinic pentru pescuit, cu diverse tipuri de momeli (vii și moarte):), și deși am fost perseverenți și am mers în fiecare zi la pescuit, nu am avut prea mult succes. Pesemne că peștii nu erau obișnuiți cu gălăgia făcută de fete:). Cu toate astea, am petrecut câteva după-amiezi foarte plăcute, la umbra unor sălcii pletoase brăzdate de razele jucăușe ale soarelui, în râsetele cristaline ale fetelor care se bucurau de libertate, după greaua perioadă pandemică în care au fost „consemnate” să stea în casă.

La Pescuit- Delta

Ivan Patzaichin

Așa cum în momentul în care am ajuns în Madeira, am văzut un cult care merge până la adulație pentru Cristiano Ronaldo (originar din Madeira), în Deltă, cel mai respectat și iubit român din toate timpurile rămâne Ivan Patzaichin, al cărui nume a devenit un simbol al acestor ținuturi cu climă aspră iarna, cu vânturi puternice și veri caniculare, departe de civilizație, unde fiecare zi devine o luptă pentru supraviețuire, iar timpul pare că nu a schimbat prea mult oamenii și locurile.

Ivan Patzaichin, campionul cu pagaia ruptă, născut în Mila 23, un sat tradițional pescăresc, aflat chiar in centrul Deltei, „cvadruplu laureat cu aur la Jocurile Olimpice de vară din 1968, 1972, 1980 și 1984 și triplu laureat cu argint.„, nu este respectat și iubit de către locuitorii Deltei doar pentru rezultatele sale unice, ci și pentru că el a devenit simbolul Deltei Dunării și cel mai cunoscut ambasador al său.

Ivan Patzachin, cel care a pus canotajul românesc pe cea mai înaltă treaptă olimpică spunea:”Trebuie să petreci cel puțin cinci zile în Deltă ca să începi să înțelegi de unde vine pacea care te înconjoară aici. Aș vrea ca toți cei care „trec pragul” Deltei să aibă suficient timp la dispoziție ca să audă mesajul pe care-l transmite natura acestor locuri; acela că frumusețea lor nu e doar pentru noi, cei de azi, e și pentru cei de mâine.”

delta dunarii - romania

Tulcea

La finalul concediului, am făcut un popas în orașul Tulcea, unde ne-am bucurat de o plimbare pe faleză, la apus de soare, precum și de o vizită la Muzeul Acvariu din Tulcea, ce adăpostește 27 de bazine si diorame in care sunt reconstituite ecosistemele din nordul Dobrogei și care ilustrează fauna piscicolă din Delta Dunării și Marea Neagra, acestora adăugându-li-se peștii exotici.

Acvariu Tulcea

Muzeu Acvariu Tulcea

Muzeu Tulcea

Finalul de concediu a fost apoteotic, concretizat printr-o zi la o piscină privată la Murighiol, nu foarte populată și care oferă o priveliște încântătoare a Deltei.

Piscina Murighiol

Este interesant cum lucruri simple ne fac fericiți și cum de multe ori frumusețea este atât de aproape de noi, deși uneori avem tendința să o căutăm  în depărtare.

Liniștea Deltei și frumusețea ei sălbatică îmi amintesc de vorbele Angelei Peschir care spunea: Fericirea stă în lucrurile simple, iar simplitatea înnobilează pe oricine.”

pelican-delta dunarii

În concluzie, ceea ce rămâne în urma unui concediu sunt amintirile, energia, starea de odihnă și de bine pe care o resimți la întoarcere și, deși acest concediu nu a fost unul extraordinar, într-o destinație exotică, mărturisesc că m-am întors cu „bateriile încărcate” și cu siguranță vom mai reveni în Deltă.

cu barca in delta dunarii

nuferi galbeni-delta dunarii

delta-dunarii-romania

Romania-delta-dunarii

romania-delta dunarii

Categorii: Delta Dunarii, Fără categorie | Etichete: , | 3 comentarii

Laos – frumusețea sălbatică a unor tărâmuri magice

Laos - Vang Vieng (2)

Întâmplarea face să scriu acest articol la fix un an de când am fost în concediu în Laos. Acum un an, nu îmi puteam imagina ce mult o să se schimbe viața noastră în urma pandemiei Covid-19, iar în acest context, fiecare amintire din Laos a devenit mai apăsătoare dar și mai frumoasă, pentru că pare atât de greu de realizat acum.

Despre Laos

Fostă colonie a imperiului colonial francez, aflându-se în vecinătatea Chinei, Thailandei, Cambodgiei și a Vietnamului, Laos este o țară în care pădurile tropicale acoperă mai mult de jumătate din suprafața totală a teritoriului.

Laos mai este supranumită și țara celor un milion de elefanți. Elefantul a fost considerat un simbol al regalității laoțiene și a fost prezent pe steagul Regatului Laos până în 1975 dar, de-a lungul vremii, elefantul a fost domesticit și folosit ca animal de povară.

Neavând deschidere la mare, fluviul Mekung este inima Laosului, motiv pentru care așezările urbane au fost înființate de-a lungul fluviului, ajutând pe de o parte agricultura, iar pe de altă parte, contribuind la obținerea energiei hidroelectrice, o resursă de o importanță în creștere în această țară.

În Laos există 70 de triburi și naționalități și sunt vorbite 85 de limbi. Acest context pare să aibă mai degrabă un impact negativ din perspectivă economică, fiind considerat un factor care influențează negativ coeziunea socială, iar inaccesibilitatea sau accesul limitat în anumite zone, contribuie la diviziunea grupurilor etnice.

Cu toate acestea, se consideră că cele 70 de grupuri etnice sunt repartizate în  3 grupări principale:

  1. Populația Lao Laum care împreună cu populația Loa Thai constituie 56% din populația Laos – numiți și Laoțienii câmpiilor, locuiesc de-a lungul fluviului Mekong;
  2. Lao Theung – sunt cei care trăiesc pe versanții muntelui la altitudini sub 1000 m și care constituie 34% din populație;
  3. Lao Soung – alcătuiesc 10% din populația Laos, trăiesc pe platourile munților și participă cel mai puțin la economia țării.

Deși budismul este religia oficială, 30% din populație sunt adepți ai religiilor naturaliste și tribale, care se bazează pe credința în spiriduși sau în spiritele câmpurilor de orez. De asemenea, în Laos există credința că sufletele celor decedați pot trăi în copaci, pietre sau animale.

Din cauza condițiilor grele de viață, speranța de viață este de 58 de ani pentru femei și de 54 de ani pentru bărbați.

Revenind la exotismul acestei țări, primele imagini care îmi vin în minte conturează o locație care fascinează în special prin frumusețea ei sălbatică și uneori poate nefirească. În satele sălbatice de munte, care adăpostesc până la 10 case răsfirate pe lângă marginea drumului, am văzut porci mistreți ce au fost domesticiți de către localnici și care alergau liberi de la o casă la alta, printre copiii desculți și murdari ce se jucau în bătaia soarelui.

Sentimentul pe care l-am avut văzând acest tablou a fost de o libertate totală pe care o resimt oamenii acestor locuri rupte de lume, precum și de fericirea și pacea de a trăi în armonie cu natura.

O altă amintire pe care acum o privesc cu mult amuzament este legată de faptul că, în prima zi în Vientiane, după ce ne-am cazat la un hotel de renume, când am vrut să mergem spre camere, am fost puși să ne desculțăm și să lăsăm încălțămintea într-un loc special amenajat, pentru a asigura liniștea în hotel și de a nu deranja turiștii deja cazați.

De asemenea, îmi amintesc cu plăcere cum a doua zi dimineața, când am coborât la micul dejun, recepționerul hotelului a ținut să ne spună, cu multă mândrie, că în noaptea trecută a căutat România pe Google.:)

laos

Laos vs. Vietnam

Cum cele două state învecinate prezintă un potențial turistic enorm pentru iubitorii de natură aflați în căutarea sălbăticiei, este foarte dificil de ales una dintre cele două destinații.

Subiectiv, pot spune că Vietnam-ul mi-a lăsat o impresie mai puternică prin diversitatea peisajului geografic, în ciuda mizeriei și a căldurii insuportabile din Hanoi.

În schimb, Vientiane (Laos) mi s-a părut mai curat, temperatura este mai plăcută, iar cele mai multe dintre persoanele cu care am interacționat în Laos vorbeau bine limba engleză (spre deosebire de Vietnam, unde un număr redus de locuitori vorbesc limba engleză).

Wat Xieng Thong-Laos

Obiective turistice

1. Luang Prabang – este un oraș de care m-am îndrăgostit și pe drept cuvânt, fiind considerat bijuteria cea mai de preț a Laosului și orașul regilor de odinioară. Luang Prabang adăpostește 66 de temple, unele dintre cele mai vechi din țară, precum Templul Wat Xieng Thong – numit Templul Orașului de Aur, cât și vechiul palat supranumit și Palatul de aur (ce a fost construit în 1904 pentru penultimul rege laionez), iar în anul 1995 orașul a fost înscris pe lista UNESCO a Patrimoniului Cultural Mondial.

Luang Phrabang

Ceea ce mi-a plăcut însă cel mai mult aici este aspectul atemporal al acestei foste colonii franceze, cu case mici, dar stilate, situate de-a lungul fluviului. Seara, când am ieșit la plimbare, în lumina palidă a lunii și o iluminare stradală limitată, am avut senzația că m-am întors în timp… doar îmbrăcămintea turiștilor, smartphone-urile și aparatele foto stricau magia acestui peisaj.

Luang Prabang in laos

2. La 30 de km depărtare de Luang Prabang se află cascadele Kuang Si sau Tat Kuang, considerate unele dintre cele mai impresionante din lume. Din păcate, când ar fi trebuit să mergem la cascade, s-a pornit un potop care a ținut 2 zile și care  ne-a dat toate planurile peste cap. Cu regretul de a nu le fi văzut, rămâne un obiectiv foarte important de bifat pentru oricine ajunge în Luang Prabang.

Cu toate acestea, două amintiri îmi sunt foarte dragi când mă gândesc la Luang Prabang: prima este legată de o plimbare cu barca pe fluviu, la apus de soare, savurând sucul proaspăt și rece ca gheața din nucă de cocos, iar cea de a doua, panorama de 360 de grade a orașului văzută de pe Phousi hill, după ce am urcat în viteză cele 355 de scări, pentru a prinde încă deschis și a mai putea admira orașul colorat de un apus superb de soare.

Pe lângă aceste amintiri, din Luang Prabang am rămas și cu altele de natură materială: 4 rochii de vară cu motive locale, achiziționate la preț de o rochie în Europa.:))

fluviul Mekong

3. Vientiane – capitala Laos-ului este un oraș spectaculos prin multitudinea templelor, dar și a clădirilor noi, moderne, fiind un amestec inedit de vechi și nou. Personal, recunosc că orașul mi-a plăcut mai mult comparativ cu mult prea aglomeratul Hanoi. Printre cele mai importante obiective turistice din Vientiane se regăsesc:  Pha That Luang – cel mai venerat sanctuar, Templul Wat Ong Teu Mahawihan, Templul Wat Si din Laos, Parcul lui Buddha, etc.

4. Vang Vieng – este una dintre zonele cele mai vizitate de turiști în Laos, datorită poziției geografice deosebite. Printre principalele atracții ale zonei se numără călătoria cu balonul, o experiență unică de altfel. Senzația călătoriei cu balonul a fost foarte intensă; simțeam cum pluteam lin deasupra peisajului minunat al unei văi, îndreptându-ne spre munți și lăsând în urma noastră casele laoțiene și câmpurile verzi de orez. Coborârea a fost cam bruscă pentru gustul meu și cu multă adrenalină, întrucât balonul s-a lovit de ramurile unui arbore gigant ce a destabilizat balonul, iar pentru aterizare s-au aruncat niște sfori în toate cele 4 direcții, pentru ca mai mulți oameni să le tragă de la sol astfel încât aterizarea să fie în siguranță.

cu balonul in vang vieng - laos

5. Înainte de zbor, am urcat pe un traseu foarte dificil, prin pădurea Nong Khiaw cu scopul de a ajunge la un platou de unde se vedea întreaga regiune. Cum nu sunt o fire sportivă, nu m-aș fi aventurat pe un asemenea traseu, însă am întrebat un localnic, care a ținut să ne asigure că traseul nu este foarte dificil (poate pentru el…). Prin pădure, epuizată din cauza căldurii și a traseului, în mijlocul pustietății, ne-am întâlnit cu un grup mic de chinezi, care a ținut să facă mai multe poze cu noi.:)

vang vieng - laos

vang vieng - vedere din balon

6. Cea mai frumoasă amintire însă este legată de călătoria în satul Muang Ngoi, un sat greu accesibil la care se ajunge doar cu barca. Este unul dintre statele rupte de civilizație în care diferite triburi se întâlnesc o dată pe săptămână pentru a face troc. Recunosc că eram foarte entuziasmată să ajung în acest sat, dar în planurile noastre nu am luat în calcul faptul că vom și înnopta acolo. Când am ajuns cu mașina la punctul de unde pleca barca către acest sătuc, aflăm că era ultima cursă din acea zi și, prin urmare, cum nu aveam cum să ne întoarcem, am decis ca vom înnopta acolo.

Am așteptat vreo câteva minute bune, pentru ca două femei bătrâne să care niște bidoane mari cu apă, iar un angajat bagajele puținilor turiști, într-o barcă foarte mică, din lemn, în care călătorii stăteau lipiți unul de altul, cu genunchii la gură. După ce s-au făcut toate pregătirile necesare și ne-am îmbarcat, dintr-o dată a început o ploaie torențială care părea că va înghiți mica bărcuță plină ochi de oameni… iar când să pornim, motorul a cedat.

După multe încercări de a-l resuscita și așteptând cu emoții ca barca să pornească, „comandantul” bărcuței ne anunță că trebuie să schimbăm barca, pentru că s-a stricat motorul. Cum un necaz nu vine niciodată singur, în momentul în care au apropiat noua barcă de cea nefuncțională, toți cei care stăteau pe partea respectivă s-au ridicat în același timp, dezechilibrând barca, care era cât pe ce să se răstoarne.

Pentru a evita o catastrofă, am stabilit ad-hoc, ordinea în care vom trece dintr-o barca în alta:), iar după alte câteva minute bune, eram cu toții pregătiți de drum și foarte nerăbdători să ajungem în acest sat atât de special.

Muang Ngoi - Laos

Drumul a fost unul memorabil… ploaia se oprise, iar din loc în loc, pe malul apei erau insule de fluturi albi, care zburau într-o regie imposibil de orchestrat de către natura umană. Era un tărâm de o frumusețe nefirească… din pădurea virgină se auzeau sunete ciudate și triluri de păsărele, iar cum barca era micuță, cu mâna loveam valurile care curgeau unduindu-se liniștite.

Muang Ngoi Neua

Acest peisajul cu frumusețea sa neobișnuită, angelică mi-a tăiat răsuflarea, simțeam că inima îmi bate mai tare și am renunțat la a mai face poze pentru a mă bucura cu fiecare părticică a sufletului și minții de ceea ce mă înconjura.

Ajunși la destinație, am fost întâmpinați de câțiva localnici care ofereau cazare turiștilor. După ce ne-am cazat, am ieșit, în recunoaștere, pe ulița principală a satului, întâlnindu-ne cu toți turiștii care au ajuns odată cu noi, și care ieșiseră și ei să inspecteze satul. Cu fiecare ne salutam prietenește ca niște vechi cunoștințe, iar ceea ce ne lega de fapt era bucuria de a fi împreună intruși pentru câteva ore în acest loc atât de greu accesibil și cu totul special.

Muang Ngoi Neua -Laos

Noaptea respectivă a fost și ea memorabilă… cum ne-am cazat într-o casă suspendată pe piloni, iar în noapte a început un potop care părea că va duce casa în mijlocul apei, am stat ca un șoricel speriat sub pătură, întrebându-mă dacă mă voi mai întoarce vreodată la civilizație după potop, dar și rememorând imaginile spectaculoase pe care le văzusem în timpul zilei.

strada principala in Muang Ngoi

E greu de descris în cuvinte câtă bucurie simt atunci când călătoresc, dar sentimentul uneori este mai clar și mai autentic după ce trece un timp, când privesc cu ochii minții locurile și experiențele trăite. Acesta este poate unul dintre motivele pentru care Laos îmi este mai drag acum, când pot evalua obiectiv potențialul său turistic incredibil.

În aceeași ordine de idei, în încheiere îl voi cita pe scriitorul rus Alexandr Solzhenitsyn, care spunea: „Deține doar ceea ce poți purta mereu cu tine: limbi cunoscute, țări cunoscute, oameni cunoscuți. Lasă-ți memoria să îți fie geantă de călătorie.”

Luang Prabang-laos

laos-Luang Prabang

vedere mekong in Luang Prabang

orasul Luang Prabang

statia Muang Ngoi

 

Categorii: Fără categorie, Laos | Etichete: , , | Lasă un comentariu

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.